Folclorul obiceiurilor de iarnă

UN PRIM CUVÂNT.

Niciun popor nu poate exista fără comunicare, fără să schimbe valori. Dar valorile fiecărui neam vin din vechime, îl individualizează şi îl caracterizează. Este de datoria fiecăruia dintre noi să ne facem auzit glasul în civilizaţia europeană, şi acest lucru nu se poate realiza fără să ne redescoperim istoria, cum am fost şi cum suntem. Este unica modalitate să percepem un potenţial viitor popor român.

În lumea satului românesc, încă se mai păstrează, nealterate, mesajele vechimii, dar şi satul riscă, deja, să se rupă de trecut. În cărţile cele vechi ale Bucovinei, păstrate în diverse fonduri documentare şi, prin aceasta, oarecum izolate în lume, se găsesc multe din creaţiile neamului românesc, „toate îmbrăcate în haina de gală sau de martiraj a altor veacuri” după cum afirma Gavril Mîrza. Ce a rămas scris într-o carte s-a păstrat cu o anumită autenticitate, ce este nescris din viaţa unui sat sau a altuia s-a reîmprospătat, a primit amprenta lumii „noi” în care trăim. Cu toate acestea, obiceiurile de iarnă s-au păstrat nealterate, cu excepţia unor elemente din diverse contemporaneităţi ale satelor noastre care s-au inclus în oraţii.

Folclorul reprezintă cartea vie de istorie a unui popor, scrisă direct în sufletele generaţiilor. În ziceri, în datini şi obiceiuri este tezaurul nostru naţional.

Ca aproape toate ţările lumii, România, gândită în ansamblul ei, însumează în fiinţa sa eternă mai multe zone şi sub-zone etnografice. Varietatea convergentă a acestora conferă trăinicie şi caracter specific structurii de ansamblu a poporului nostru care poate fi imaginată ca una dintre zonele definitorii ale umanităţii. Întocmai ca întreg spaţiul nostru naţional, ca Bucovina, în cadrul lui, zona etnografică Siret, asupra căreia mă voi opri în lucrarea de faţă, relevă din străvechimi o forţă a convieţuirii şi afirmării locuitorilor ei, care şi-au pus constant pecetea pe firea şi produsele lor cele mai diverse. Situată în partea de nord a Podişului Dragomirnei, între apele Sucevei şi Siretului, vatra etnografică de care mă ocup, a rămas „pe dinafara” celorlalte zone etnografice cu care se învecinează şi despre care există lucrări publicate. Dacă despre oraşul Siret s-a scrie puţin, despre localităţile din zona înconjurătoare nu s-a scrie aproape nimic. Descoperirile arheologice şi documentele istorice atestă că populaţia acestor meleaguri s-au ocupat din vremuri străvechi cu cultivarea pământului, cu creşterea animalelor şi cu practicarea unor meşteşuguri legate de construcţia caselor şi anexelor gospodăreşti, de industriile ţărăneşti de prelucrare a textilelor sau a altor produse secundare obţinute din agricultură ori a unor materii prime locale. Însă, chiar în lipsa unei documentaţii istorice, aceste lucruri puteau fi afirmate fără temerea de a fi contestate. Întreg specificul acestei zone, cu ocupaţiile şi sărbătorile ei se regăseşte în materialul cel mai pur şi care nu poate fi pus la îndoială: creaţiile populare, şi în special colindele şi urăturile din cadrul obiceiurilor de iarnă.

Folclorul din această parte a ţării a stârnit interesul multor cercetători ai culturii populare româneşti, care au publicat studii, culegeri de poezii şi proză, cântece şi jocuri populare. În studiile sale, folcloristul şi etnograful Simeon Florea Marian s-a preocupat şi de producţiile artistice, literare, muzicale şi dramatice create şi răspândite de populaţia din zona Siretului, unde el şi-a desfăşurat primii ani de activitate. Unele din aceste creaţii sunt cuprinse în volumele referitore la poeziile populare din Bucovina în general. Mai recent, s-au publicat studii şi culegeri pe această temă de către Vasile Adăscăliţei, Ion H. Ciubotaru, Stelian Cârstean, George Muntean şi alţii, un merit deosebit în cunoaşterea folclorului specific zonei avându-l specialiştii de la „Universitatea Al. I. Cuza” din Iaşi, care au publicat Caietele arhivei de folclor sub îngrijirea lui Ion. H. Ciubotaru.

În zona la care mă refer, ca pe tot întinsul ţării, folclorul cunoaşte o gamă diversificată de manifestări: cântece, doine şi balade, legende, bocete, strigături, chiuituri, dar şi colinde, urături, sorcove, jocuri şi teatru cu mascaţi în preajma Anului Nou, texte asupra cărora voi încerca o analiză în paginile care urmează.

CAPITOLUL I

INCURSIUNE ÎN FOLCLOR ŞI ÎN FOLCLORISTICA ROMÂNEASCĂ

Condiţie a unei reale şi profunde cunoaşteri a vieţii unui popor, cercetarea folclorului s-a impus în cultura universală ca o necesitate ştiinţifică. I s-a recunoscut acestuia calitatea de cel mai vechi, mai autentic şi mai viabil document al unei societăţi.

Folclorul este avutul care nu se pierde niciodată, pentru că se transmite de la generaţie la generaţie, printr-un testament nescris, dar mai autentic decât orice act de succesiune scris şi parafat. Folclorul este împuternicit prin legi naturale şi se îmbogăţeşte continuu.

Motivele folclorice pot circula, pot fi împrumutate sau preluate şi prelucrate, fie în cadrul aceluiaşi spaţiu etnic, fie în afara acestuia.

Creaţie poetică proteică, multiseculară, folclorul reprezintă în arta poporului român un capitol de o mare bogăţie, varietate, vitalitate şi de un înalt rafinament estetic. Împreună cu etnografia, etnologia, psihologia şi sociologia, folclorul, - fenomen care nu poate fi eliminat din istoria culturii şi civilizaţiei – concură la definirea spiritualităţii poporului român, fiind enciclopedia poetică a vieţii poporului, concepţia sa de viaţă şi artă.

Folcloristica este astăzi un instrument la îndemâna cercetătorilor istorice şi filologice, o ştiinţă socială. Geniul popular poate fi urmărit în viaţa de toate zilele a unui popor, cu practicile şi îndeletnicirile lui, în obiceiuri şi credinţe prilejuite de momente importante ale vieţii, - naştere, nuntă, moarte, dar şi în momente prilejuite de cilul sărbătorilor calendaristice.

La noi, interesul pentru cercetarea şi valorificarea folclorului este tot atât de vechi ca şi cultura noastră şi s-a manifestat la fel de puternic în toate regiunile ţării. El este, în acelaşi timp, permanent nou, prin cercetările neîntrerupte şi prin apariţia de noi culegeri.