Formarea conștiinței istorice

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Începând cu secolul al XVII-lea,destinul culturii româneşti nu mai ţine exclusiv de viaţa religioasă şi de activitatea mitropoliţilor,a preoţilor sau a călugărilor.Atât în Moldova,cât şi în Muntenia,actul de cultură încetează a mai fi concentrat exclusiv în jurul mănăstirilor şi al bisericilor.Prin influenţa ideilor umaniste,boierii luminaţi încearcă să recupereze trecutul istoric,pentru a nu fi "înecat în uitare".În operele lor istoriografice,ei vor demonstra,pentru prima dată ideea unităţii de neam şi de limbă a românilor.

Tot în secolul al XVII-lea şi-a făcut apariţia în ţările române un nou tip de cărturar,iscusit,iubitor de cultură,cunoscător a mai multor limbi,călătorit prin ţări străine,nu rareori învestit cu funcţii importante în stat.Cei care i-au dat expresie au fost cronicarii moldoveni şi munteni.

"În epoca feudală,cronicarii români,în cazul când nu erau clerici,depindeau încă din copilărie,odată cu mânuirea penei de scris,şi folosirea spadei,a arcului şi a buzduganului;orele de studiu alternau cu cele de călărie şi exerciţii militare.Intelectualul român din trecut,curtean şi el ca atâţia dintre marii scriitori şi artişti ai Occidentului,nu cunoştea deliciile vieţii tihnite,iar rangurile ce i se acordau erau totdeauna însoţite de reale şi grave răspunderi [ ]

Împrejurările au făcut ca viaţa oamenilor de la Carpaţi şi Dunăre să rămână mai mult decât în alte părţi aspră şi dramatică.Pentru că au stat în mijlocul evenimentelor ca militari,oameni politici şi diplomaţi,cronicarii din secolele XVII-XVIII ne-au lăsat relatări preţioase nu numai ca documente istorice,ci şi ca mărturii ale unor sentimente şi gânduri plămădite odată cu istoria ţării la care participau.În paginile lor,naraţiunea este înviorată adesea de amănunte văzute la faţa locului,care dau episoadelor şi personajelor mişcare şi viaţă.“

Preocupările privitoare la felul cum românii se înscriu în cursul istoriei încep să se dezvolte odată cu secolul al XVI-lea. Acest interes se manifestă datorită contactelor, pe care cei preocupaţi de formarea lor intelectuală, încep să le aibă cu alte culturi şi civilizaţii.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa istorică a românilor sunt: originile, limba, continuitatea evenimentelor şi instituţia domniei.

Primul român care scrie despre originea românilor şi unitatea limbii şi a poporului român este Nicolaus Olahus. Informaţiile apar în lucrarea sa “Hungaria” (1536) scrisă în limba latină.