Îmbogățirea Vocabularului Preșcolarilor prin Activități de Educare a Limbajului

CAPITOLUL I

Motivaţia alegerii temei

În învăţământul românesc de toate gradele, dar în special în învăţământul preşcolar studiul lexical merită o atenţie mult mai mare decât i se acordă în momentul de faţă, din mai multe motive:

- bogăţia unei limbi este dată în primul rând de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei

- schimbările care au loc în societate precum şi spectaculoasele progrese ale ştiinţei contemporane se reflectă în primul rând şi nemijlocit în vocabular considerat ca fiind compartimentul limbii cel mai labil şi mai deschis influienţelor din afară

Legătura dintre istoria lexicului şi istoria societăţii este atât de strânsă şi de evidentă, încât celebrul lingvist francez Antoine Meillert se consideră pe deplin îndreptăţit să afirme că “orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie”. De aici rezultă necesitatea de a-l studia cât mai temeinic şi ori de câte ori este posibil în indisolubila legatură cu prefacerile de diverse naturi care au loc în viaţa unei colectivităţi lingvistice.

Îmbogăţirea şi perfecţionarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decât însuşirea regulilor gramaticale ale limbii materne.

Încă de la vârstă preşcolară, copilul stăpâneşte în linii mari sistemul gramatical al limbii pe care o vorbeşte însă achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii vieţi.

Este de remarcat rolul grădiniţei în a-i sprijini pe copii în formarea unui vocabular cât mai bogat pentru a se putea exprima liber, expresiv, coerent şi corect din punct de vedere gramatical.

În decursul anilor de grădiniţă sub influenţa cerinţelor crescânde ale activităţii şi comunicării are loc o asimilare rapidă a diferitelor aspecte ale limbii (compoziţia fonetică, vocabularul, structura gramaticală) apar şi se dezvoltă noi funcţii şi forme ale limbajului care devine mai închegat, mai coerent.

La venirea în grădiniţă copilul de trei ani are un limbaj cu caracter situativ ce se exprimă prin dialog. Sensul cuvintelor şi propoziţiilor depinde de împrejurările concrete, iar vorbirea situativă este completată de gesturi. La această vârstă raporturile gândire-vorbire sunt deseori surprinzătoare. Uneori copilul nu este în stare să explice acţiunile inteligente pe care, totusi, le stăpâneşte pe plan practic, alteori execută ordine pe care nu este în stare să le repete. Uneori, de dragul sonorităţii cuvintelor prinde din zbor noţiuni pe care nu le înţelege şi le foloseşte la întâmplare sau formează expresii fară să aibă o cât de mică idee despre raportul pe care-l exprimă. Limbajul la aceasta vârstă este format din propoziţii scurte, abundă exclamaţiile, interjecţiile, repetiţiile, onomatopeele. Pe lângă aceasta, este cunoscută dificultatea pe care o întâmpină copilul de 3 ani în emiterea şi pronunţarea corectă a cuvintelor vorbirii.

Mi-am propus să evidenţiez în această lucrare necesitatea îmbogăţirii vocabularului prin activităţile de tip preşcolar, progresele realizate de copii în acest sens şi – implicit – în însusirea noţiunilor toate acestea reflectate în formarea şi evoluţia personalităţii copilului.

Am pornit de la premisa că munca cu vocabularul nu trebuie socotită terminată odată cu explicarea amănunţită a cuvintelor necunoscute, ci trebuie continuată până când acestea sunt integrate în vocabularul activ al copiilor până când le folosesc corect în vorbire.

Mi-am propus să tratez în lucrare aspecte esenţiale referitoare la temă (de la fundamentarea teoretică şi psiho-pedagogică a problemelor implicate) la metode şi procedee aplicate privind îmbogăţirea vocabularului activ şi pasiv al copiilor.

Grădiniţa trebuie să-l înzestreze pe copil cu un vocabular bogat şi nuanţat. Ea poate şi trebuie să reprezinte acea minunată cutie de rezonanţă în care cuvântul ca material sonor specific primei trepte a copilăriei se poate tranforma în cuvântul muzică în care corespondenţa mentală către idee duce vădit la progres.

CAPITOLUL II.

Aspecte teoretice

A. Generalităţi despre vocabular

Lexicologia este o disciplină a lingvisticii care studiază vocabularul. Aceasta se ocupă cu delimitarea sferelor vocabularului, dar şi cu schimbările care se petrec în vocabular. Lexicologia are mai multe ramuri:

- semantica, o ramură care studiază sensul cuvintelor, precum şi schimbările de sens pe care le suferă cuvintele;

- etimologia are ca obiect stabilirea originii şi evoluţiei cuvintelor;

- lexicografia stabileşte principii şi metode de alcătuire a dicţionarelor.

Studiul structurii morfematice a cuvintelor şi al procedeelor de îmbinare a morfemelor în scopul formării cuvintelor aparţine atât morfologiei, cât şi lexicologiei (morfemele constituie obiectul morfologiei, iar derivatele şi compusele sunt categorii ale lexicului).

Prin vocabular sau lexic se poate înţelege totalitatea cuvintelor existente dar şi a celor care au fost cândva utilizate într-o limbă.

Inventarierea completă a unităţilor lexicale ale unei limbi nu este posibilă, datorită faptului că în permanenţă se creează şi se pierd cuvinte, iar astfel specialiştii nu reuşesc niciodată să înregistreze toate formaţiunile.

Nu se poate spune decât cu aproximaţie cât este de bogat vocabularul unei limbi (spre deosebire de fonologie şi morfologie, unde se poate stabili cu precizie inventarul unităţilor).

Din cele câteva sute de mii de cuvinte ale unei limbi moderne, vorbitorii folosesc în mod obişnuit, numai câteva mii, cunoaşterea şi întrebuinţarea unui număr mai mare de termeni fiind dependentă de o serie de factori precum: vârstă, grad de cultură, ocupaţie etc.

Cuvântul reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau cu un înveliş sonor, susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării. Ca unitate lexicală între o formă sonoră, acustică sau materială şi un conţinut semantic, cuvântul este reprezentat nu numai de forma tip, ci de toate formele lui gramaticale sau flexionare.