Ion Luca Caragiale - Universul Comic

MOTTO:

“Poporul român are un mod de găndire deosebit al lui, o comoară nepreţuită de filozofie, morală de umor şi de poezie- cu atât mai originală avuţie cu căt este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale şi altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă peceţie romanică, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor. Din această stăpânire seculară a lui rezultă şi putera nebănuită de asimilare a acestui popor, ce încă d-abia pe departe începe a-şi simţi importanţa lui în lumea europeană.”

Ion Luca Caragiale

INTRODUCERE

Epoca marilor clasici

Fără o delimitare rigidă, lipsită de relevanţă pentru istoria literaturii, epoca marilor clasici cuprinde câteva decenii în care s-au format şi au creat cei patru scriitori de excepţie, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale, perioadă întinsă aproximativ de la 1810 până în primul deceniu al secolului al XX- lea.

Termenul de mari clasici, folosit de majoritate istoriilor literare, este o sintagmă precis delimitată din punct de vedere istoric şi ca valoare artistică, cu un conţinut clar, diferit de noţiunile de clasic şi clasicism, în sensul de curent artistic, sau, în cel mai bun caz, apropiat de ele prin inducţie şi contaminare, prin cultul valorii unor opere constituite în modele cu însuşiri artistice universal recunoscute.

Epoca marilor clasici reprezintă etapa de maturitate deplină a literaturii române, una dintre cele mai strălucite din întreaga noastră cultură naţională.Terenul pregătit îndelung şi cu eforturi uneori dramatice a făcut posibilă apariţia după 1870 a patru scriitori de excepţie, care prin valoarea creaţiei şi prin repercursiunile asupra întregii mişcări literare ulterioare şi-au depăşit epoca şi au devenit repere de valoare şi de conştiinţă artistică pentru generaţiile care au urmat.

Constituirea unei epoci unitare, definită mai mult valoric, decât istoric, a fost posibilă prin spiritul genial de sinteză al celor patru scriitori, aparţinând acestei generaţii, care au valorificat cu atenţie şi pioşenie eforturile unor generaţii

precedente şi, în special, ale scriitorilor care au urmat fluxului Revoluţiei de la 1848, V.Alecsandri, N.Filimon, Al.Odobescu şi B.P.Haşdeu.

Marii clasici au întrerupt momentul de stagnare a literaturii române şi de imitaţie servilă a unor creaţii literare europene, de multe ori submediocre, au rupt ritmul lent de dezvoltare a genurilor artistice şi au impus definitiv structura literaturii naţionale şi evoluţia ei ulterioară, au stabilit locul acesteia în asamblul vieţii artistice, în funcţie de valoarea estetică şi au aruncat la arhiva literaturii puzderia de scriitori de a doua chiar de a treia mână.

Marii clasici au cuprins în creaţia lor toate genurile literare, poezie, proză şi dramaturgie şi au impus o direcţie nouă în cultură, caracterizată prin spiritul critic şi sentimentul valorii.

Ca oameni ai vremii lor, ei au acumulat experienţa generaţiilor care au trudit de secole pentru edificarea culturii naţionale şi au trasat printr-o intuiţie şi un talent genial, direcţiile şi structura estetică a unei literaturi sincronizată ca valoare cu marile literaturi europene.

Fiecare dintre marii clasici a realizat opere de referinţă în genuri şi structuri diferite. Astfel, Eminescu a fost un romantic care a aşezat la baza creaţiei poetice o gândire filozofică profundă, eliberând-o de mărginirea evenimentelor contemporane; I.L.Caragiale a folosit în comedii unele elemente clasice, în special, în arhitectura personajelor, iar în proză a încercat să surprindă, dincolo de realitatea exterioară, universul sufletesc al personajelor.

O personalitate distinctă s-a dovedit a fi şi Ion Creangă, care a folosit înţelepciunea poporului nostru pentru a imprima creaţiei o proiecţie evocativă modernă cu ajutorul căreia să sondeze nu numai în universul copilăriei, ci în istoria apropiată şi mai depărtată a satului românesc.

Ioan Slavici, primul prozator din seria scriitorilor ardeleni, a adus în opera sa elementele unui realism psihologic şi tendinţa de nuanţare a existenţei eroilor în funcţie de viaţa lor sufletească.

Odată cu Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici, literatura română intră într-o fază nouă a autonomiei şi a suveranităţii estetice, fără a renunţa sau a minimaiza marile probleme sociale şi economice a secolului XX-lea.

Scriitori reprezentativi pentru reperele viitoare ale literaturii române, marii clasici au răspuns unui destin care se cerea împlinit, punând bazele moderne poezei (M.Eminescu), prozei (Ion Creangă şi Ioan Slavici) şi teatrului naţional (I.L.Caragiale).

Ei au fost într-un anume fel, pioneri ai unui stil naţional, care a devenit punctul de plecare pentru literatura marilor care vor urma.

CAPITOLUL 1

1.VIAŢA ŞI ACTIVITATEA LITERARĂ A LUI ION LUCA CARAGIALE

Ion Luca Caragiale,(30 ianuarie 1852-1 februarie 1912) s-a născut în comuna Haimanale din judeţul Prahova, ca fiu al lui Luca, unul dintre feciorii lui Ştefan Caragiale, frate mai mare al celebrilor actori Costache şi Iorgu.

Bunicul său din partea tatălui, Ştefan, a fost adus în ţară de domnitorul Caragea pentru a-l servi la curte ca bucătar. Era grec arvenit şi se pare un om umblat şi ştiutor de carte. Fiii acestuia, Luca, Costache şi Iorgu au fost oameni de vază, actori şi scriitori dramatici, iar Luca, după o perioadă în teatru, va deneni secretar la mănăstirea Mărgineni(Prahova) şi apoi avocat.

I.L. Caragiale este fiul lui Luca din a doua căsătorie, se pare nelegitimă, cu Ecaterina Caraboa. A făcut şcoala primară şi gimnaziul la Ploieşti, fără a termina liceul. Caragiale a urmat cursurile celor cinci clase primare de la şcoala Domnească până în 1864, când i s-a eliberat atestatul corespunzător. În primii ani de studiu, materiile de studiu erau citirea şi caligrafia, istoria şi geografia Principatelor, aritmetica şi aşa numitul „catechism” moral implicând derivarea normelor de comportament din canoanele bisericeşti .