Mihai Eminescu revizor școlar

ARGUMENT

MOTO: „Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastra... este însăşi floarea sufletului etnic al românului”.

(Mihai Eminescu – „Fragmentariu”)

Dorinţa de a-i învaţa pe alţii să inveţe reprezinta pasiunile infailibile asupra carora mi-am aplecat sufletul si mi l-am împăcat.

Investigaţiile realizate de mine asupra întregii vieţi literare, pedagogice, sociale, psihologice a lui Eminescu alcatuiesc prezenta lucrare.

Cuprinzând patru capitole:

Capitolul 1 – VIAŢA LUI MIHAI EMINESCU

Capitolul 2 – CREAŢIA LITERARA

Capitolul 3 –BIBLIOTECAR SI REVIZOR ŞCOLAR

Capitolul 4 – ASPECTE PSIHO PEDAGOGICE ŞI METODICE APLICATE DE EMINESCU IN PERIOADA REVIZORATULUI ŞCOLAR,

aceasta ofera posibilitatea realizarii unui raid prin istoria vieţii lui Eminescu cu opriri pretinente acolo unde subiectul ales „revizor şcolar”, işi face loc. De neneglijat sunt atât aspectele litarare, cât şi cele pedagogice cu aplicabilitate in practica educaţionala actuală.

Normele psihopedagogice sunt punctate pentru a reliefa caracterul concentric al cunostintelor aplicate in acest domeniu.

In ANEXE am încercat sa adun cele mai relevante documente prin care am vrut sa demonstrez admiraţia pe care o port celui mai mare poet naţional.

Eminescu, mai presus de geniu, e un duh bine făcător cu o istorie lungă şi inţesată de experienţe culturale intr-o viaţă scurtă şi nedreaptă, nedemnă lui ... din care avem atâtea de invăţat!!!

CAPITOLUL 1

VIAŢA LUI EMINESCU

1.1 Gena

„Conştiinţa românească a voit sa dea celui mai mare poet al ei o obârsie fabuloasă. Dar pentru că misticismul genealogic a devenit din ce in ce mai prudent, nimeni nu se gandeste că, asemeni lui Virgiliu, care descindea pe August din miticul Aeneas, să tragă pe Eminescu din sangele balaurului din poveste, dintr-un smeu sau măcar din Buddha.Deasemeni, lipsind orice vesti scrise din recea noapte scitică,ramâne oricum hotarât că poetul nostru nu poate coborî din Brig – Belu sau nebunul Boerebist, precum nici din Zamolxe, nici din Baba Dochia. Sângele sau subţire cere însa o origine aleasa, străveche si indepartată, fiind indoiala ca un căminar modovean si o fată de stolnic ar fi putut da fiinţă intristatului contemplator al Luceafărului”.(G.Călinescu „Viaţa lui Mihai Eminescu”, Bucuresti, Ed.Minerva, 1986, pag.5)

Prima bănuială este că strămoşul său ar fi fost turc: Emin Efendi, neguţător turc, pripăşit prin ţară, s-ar fi aşezat după unii la Vatra Dornei, după alţii la Suceava şi mai apoi la Botoşani, s-ar fi botezat creştineşte schimbându-şi numele în Eminovici şi, însurat cu o româncă, ar fi pus temelia ilustrei familii.Ciudăţenia numelui a sprijinit această geneză; prietenii ziceau poetului in glumă „turcule”, şi el însuşi, în epoca rătăcirii, lăsându-se în voia unei amare fantezii, se declara urmaş al lui Utungi Emin Aga. Chipul său senin – meditativ ducea cu gândul spre orient. Când pentru întîia oară Slavici îl văzu la Viena, pe sălile Universităţii, îl crezu albanez sau un persan.