Opera lui I.L.Caragiale

I. Repere biografice. I.L. Caragiale şi spiritul satiric

Ori de câte ori i s-au solicitat date autobiografice, Caragiale a replicat cu o vehemenţă aparent ciudată, contestând în principiu folosul pe care l-ar putea aduce cunoaşterea vieţii unui scriitor pentru înţelegerea operei. „Unui elev de liceu din ţară, care-i scrisese în 1909, rugându-l să-i comunice o serie de informaţii, dramaturgul i-a răspuns, de la Berlin, cu un refuz ce-l va fi amărât pe bietul şcolar dornic să ştie mai multe despre autorul Scrisorii pierdute decât îi spuneau profesorul şi manualul: << … întrucât opera care te interesează stă înaintea dumitale întreagă – spre a fi înţeleasă, gustată şi criticată, ce nevoi mai are de alte date biografice despre autorul ei, decât că e născut atunci şi acolo şi că trăieşte încă, până când o muri, în cutare loc?>>”

Înzestrat cu o inteligenţă excepţională, pe care chiar unii din detractori i-au recunoscut-o, Caragiale ar fi dorit să ocupe în societate un loc pe măsura însuşirilor sale. Acesta, însă, i s-a refuzat, iar omul de mare valoare s-a văzut constrâns să se izbească în funcţii mărunte şi umilitoare. Aceasta este originea acelui fior de tristeţe care explică oroarea sa de biografie: „ ... opera – da; despre viaţă – nici să nu vorbim ...”.

Poate tocmai de accea biografia lui Caragiale ispiteşte atât de mult ...

„Haimanaua sangvină el însuşi” (aşa cum îl caracterizează cu mult umor G. Călinescu într-o savuroasă paranteză din Istoria literaturii române de la origini până în prezent) I.L. Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, lângă Ploieşti, la Haimanale. Astăzi, satul poartă numele dramaturgului.

Pasiunea pentru teatru animă tradiţia familială, astfel că scriitorul urmează Conservatorul de Artă Dramatică al unchiului său, Costache Caragiale. După moartea prematură a tătului este, pe rând, copist la Tribunalul din Prahova, apoi sufleur la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În 1868, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, în trupa lui Iorgu Caragiale. Anul 1873 marchează debutul său literar în revista satirică Ghimpele. Va fi redactor la mai multe publicaţii, pentru ca în 1878 să intre în redacţia ziarului Timpul, alături de Eminescu şi Slavici. Prin intermediul acestora se apropie de Junimea, unde citeşte comediile O noapte furtunoasă şi Conul Leonida faţă cu reacţiunea, ambele fiind reprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.

Comedia care îl va impune ca dramaturg de primă mărime este O scrisoare pierdută, a cărei premieră are loc la 13 noiembrie 1884. Un an mai târziu va fi reprezentată comedia D-ale carnavalului.

Deşi consacrat prin comediile sale, în ciuda unor contestări (impus, însă, de autoritatea critică a lui Titu Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu - Gherea), Caragiale trece, după 1889, spre proza de analiză psihologică şi spre dramă.

Scriitorul fondează, în 1893, alături de Anton Bacalbaşa, ziarul Moftul român, iar în 1894, împreună cu Slavici şi Coşbuc, editează revista Vatra. Tot în această perioadă, opera sa cunoaşte o nouă direcţie spre proza scurtă, prin volumul Momente (1901).

În 1902, Caragiale este implicat într-un proces de plagiat, în care este apărat, printr-o pledoarie remarcabilă, de Barbu Ştefănescu Delavrancea. Înainte de a-şi încheia pledoaria la Curtea cu juraţi de Ilfov, în şedinţa din 11 martie, Delavrancea spune: „A muncit din greu; şi-a robit tot talentul şi toată inteligenţa lui pentru fala noastră, a tuturora; şi trâind din greu, n-a întind mâna nimănui şi nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelor de care a dispus soarta poporului român, nici că viaţa unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci şi de înălţarea geniului lui”.

După acest eveniment, se stabileşte cu familia la Berlin, de unde urmăreşte cu interes viaţa politică şi literară din ţară. Se stinge din viaţă la 9 iunie 1912.

Vorbind despre originea scriitorului, Ştefan Cioculescu demonstrează pe larg şi documentat originea sud-dunăreană a acestuia, mai exact, greco-albaneză. Strămoşii lui Caragiale pe linie paternă erau originari din insula Idra a arhipeleagului grecesc, insulă locuită de arvaniţi (albanezi). Bunicul scriitorului, Ştefan, a venit în Ţara Româneacă din Fanar –vestita mahala a Stambulului – ca bucătar în suita lui vodă Caragea, primul nostru domnitor fanariot.