Personaje Reprezentative ale Prozei Rebreniene

Expresia exactă îţi cere mai multă zbuciumare : Cuvântul ce exprimă adevărul. Numai prin ea poţi urmării de-aproape sinuozităţile sufletului care explică viaţa. Psihologia şi obiectivitatea merg alături şi presupun aceeaşi retragere a eului scriitoricesc în colţul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfăşurării creaţiei" .

Nuvelele lui Rebreanu sunt întrucâtva "victime" ale operei lui de romancier. Nu doar pentru că unele au fost absorbite de romane şi pentru că specia a fost aproape părăsită de scriitor după apariţia lui Ion, ci, în primul rând, pentru că au fost trecute într-o zonă de penumbră, frecventate puţin şi judecate prin raportare la capodoperele romancierului. Privită în ea însăşi, opera nuvelistului dezvăluie, nu reliefează dimensiuni interioare şi valori care fac din ea un capitol din cele mai însemnate ale prozei scurte româneşti.

Cu toate că proza sa scurtă fusese de la începuturi încurajată de critici de talia lui Mihai Dragomirescu, apoi Eugen Lovinescu, ea nu stârneşte entuziasm şi este privită într-o atmosferă de indiferenţă. Cauzele sunt multiple, întâi constând în însăşi inegalitatea calitativă a creaţiile de început, apărute într-o vreme în care Caragiale, Delavrancea, Slavici, Sadoveanu, Gârleanu dăduseră măsura virtuţiilor genului scurt. Tânărul Liviu Rebreanu propunea o proză cu construcţii stângace, cu improvizaţii inabile, cu limbaj încărcat de regionalisme, zgrunţuros şi plat. Pe de altă parte, tânărul venit din nord nu amintea prin nimic de realismul idilic al lui Slavici, de acel liric al lui Sadoveanu, de causticitatea lui Caragiale, de

duioşia lui Gârleanu. Rebreanu contura un univers rural aspru, tensionat şi tragic, zugrăvit în culori puţine şi contrastante cu evidentă economie în folosirea mijloacelor de expresie, ocolind descripţiile şi evitând cu grijă să trădeze atitudinea eului creator faţă de obiectul propriei creaţii.

"Lirismul ajunge să fie estompat aproape cu desăvârşire din literatura lui. Scriitorul preferă să vorbească prin mişcarea independentă a eroilor, prin acţiunile lor, decât prin comentariul personal".

Prezenţa chiar în multe din nuvelele de început, aceste calităţi intriseci devin evidente spiritului critic numai după apariţia romanelor. Abia după un număr mare de pagini, Rebreanu se simte în largul lui -remarcă E.Lovinescu, de fapt afirmaţia trebuie răsturnată, abia după un număr mare de pagini, familiarizându-se cu "matricea stilistică" a lui Rebreanu, cititorul şi criticul încep să-i sesizeze farmecul şi calităţile.

Ceea ce spunea Călinescu despre Răscoala: "Frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare ţinută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră verde şi urletul mării" , reliefează un adevăr perfect valabil şi în cazul aprecierii globale a prozei scurte rebreniene.