Proza Lui ion Creangă - strategii metodice și didactice

INTRODUCERE

Atmosfera generală a universului prozei Humuleşteanului este aceea de sărbătoare populară. Ca şi în marile epopei, prozatorul dă senzaţia primitivismului în a expune principii, idei, precepte de viaţă, iar spectacolele propuse în Poveşti, Povestiri şi Amintiri, înlocuiesc solemnitatea cu spiritul libertin, cavaleresc. De aici provine impresia de jovialitate perpetuă. Personajele îşi joacă cu dezinvoltură rolurile, atribuindu-şi chiar trăsăturile unor autentici bufoni. Prozatorul intră în literatură cu un fond sufletesc şi intelectual de origine ţărănească, spre a se realiza ca un autentic Homer al românilor. El preia din folclor oralitatea, pe baza căreia construieşte ca un erudit, spectacole inedite. Geniul popular îşi găseşte în geniul cult reflectarea pe măsură şi, de cele mai multe ori, este extrem de dificil să descifrezi la Creangă inspiraţia din propria creaţie.

Ion Creangă este socotit drept unul dintre cei mai mari scriitori ai poporului nostru. Mihail Sadoveanu îl situează pe Creangă alături de Ion Neculce, ca pe înaintaşul şi învăţătorul său. Critica literară l-a situat pe Creangă printre marii umorişti ai lumii, umorul fiind o notă importantă a creaţiei sale. El e un scriitor profund original datorită umorului său ţărănesc. Arta de povestitor trebuie căutată în stilul oral al exprimării sale, stil încărcat cu expresiile înţelepciunii populare.

Prin arta sa originală, Creangă e un clasic al literaturii române, dar şi un umorist printre umoriştii lumii, cu valoare universală, dacă prin universalitate înţelegem expresia cea mai înaltă a originalităţii naţionale a unui scriitor. Originalitatea lui Creangă constă în arta povestirii, în umorul poveştilor.

Ion Creangă nu se înscrie ca un culegător de folclor, ci ca un scriitor original care transmite, atât prin „Amintirile din copilărie”, cât şi prin povestirile şi poveştile sale, o mărturie despre felul drept şi înţelept de a gândi şi a trăi al neamului său, într-o limbă literară de neegalat, care păstrează fondul popular ca pe bunul cel mai de preţ.

În umanismul popular, în dragostea de viaţă în numele căruia ţăranul se măsoară chiar cu forţe care s-ar părea că-l depăşesc, în umorul viguros şi suculent stă originalitatea artistică a scriitorului român întruchipând tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte a operei marelui humuleştean.

Opera lui Creangă este una din cele mai dificile din câte cunoaşte literatura română. Afirmaţia aceasta poate apărea cel puţin ciudată la început nespecialiştilor, pentru că, în mod paradoxal, Creangă este autorul cel mai cunoscut, cel mai familiar la noi încă din anii copilăriei fiecărui cititor. Dar tocmai fiindcă „Punguţa cu doi bani” sau „Capra cu trei iezi” întovărăşesc anii primelor lecturi, cititorii români au imaginea unor poveşti încântătoare, în care nu mai pot discerne mijloacele marii arte.

S-a întâmplat şi cu Creangă ceea ce s-a întâmplat şi cu alţi scriitori satirici. Farmecul povestitorului a estompat contururile de acvaforte ale artei satiricului. Cât de dificilă este opera lui Creangă o dovedeşte în primul rând înţelegerea superficială de care s-a bucurat ea în rândul contemporanilor. În primul rând, scriitorul a murit fără să-şi vadă poveştile şi amintirile strânse în volum, lucru cu atât mai ciudat cu cât ele fuseseră publicate în cea mai mare parte în paginile „Convorbirilor literare”.

Abia după moartea lui Creangă, din iniţiativa fiului său, căpitanul Constantin Creangă, şi sub supravegherea unui grup de prieteni, a apărut ediţia I a operelor, ediţia din Iaşi în două volume: „Poveşti”, Vol. I , 1890; „Amintiri din copilărie şi Anecdote”, vol. II, 1892. Comitetul acesta, alcătuit din Grigore I. Alexandrescu, Eduard Gruber şi A.D. Xenopol, a dat la lumină pentru întâia oară integral opera literară a lui Creangă. O încercare anterioară, aceea a lui V.G. Mortun, făcută încă în timpul vieţii scriitorului, s-a limitat numai la „Poveşti” din care au apărut numai zece coli.

În al doilea rând atât de răspânditele şi cunoscutele sale lucrări sunt consemnate fugitiv şi uneori destul de depreciativ în notele critice ale contemporanilor. Iacob Negruzzi, de pildă, vorbind despre el cu destul de plăcută aducere – aminte, laudă mai ales darul de povestitor de glume a lui Creangă: „Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele corosive specialitatea sa ”. Iar despre opera sa propriu-zisă spune: „Şi când aducea în Junimea câte o poveste sau nuvelă şi mai târziu câte un capitol din amintirile sale, cu câtă plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv şi necioplit”. Fără îndoială, Iacob Negruzzi nu era un critic literar de profesie , dar cuvintele sale reproduceau părerea generală acreditată, probabil, că opera lui Creangă, hazlie şi chiar „sănătoasă”, era totuşi rodul unui intelect necultivat.

Titu Maiorescu pomeneşte adesea în criticile sale despre Creangă, dar numai în treacăt. Îl numeşte „vârtosul glumeţ”, încercând prin aceasta să-l particularizeze în cercul junimiştilor. Altă dată, vrând să-l integreze pe Brătescu – Voineşti unei atitudini noi reprezentate mai ales de arta lui Creangă şi Caragiale, Maiorescu spune referindu-se la scriitorul nostru: „Pentru graiul cuminte şi adeseori glumeţ al ţăranului moldovean, Creangă este recunoscut ca model”.

Dintre contemporani, Eminescu a fost cel care a pătruns de la prima privire genialitatea ţăranului humuleştean. Conştient mai mult decât oricare contemporan de necesitatea creării în acel moment istoric a unei literaturi pe temelia solidă a inspiraţiei populare, Eminescu a găsit în Creangă un rezervor folcloric inepuizabil şi un instrument de expresie original, puternic, nou, în contextul unei literaturi serbede cu destul de puţine excepţii. Eminescu a dat impulsul spre o literatură realistă, inspirată din viaţa maselor şi scrisă de ţărani. Scrierile despre literatură ale poetului nu sunt prea numeroase, absorbit cum era de propria lui creaţie şi publicistică. Dar chiar în puţinele pagini critice pe care le-a publicat, el nu l-a uitat pe Creangă.

Cei din cercul „Contemporanului” păreau să primească şi ei cu destulă simpatie literatura lui Creangă, dacă ţinem seama de deosebirea netă pe care o stabilea Ion Nădejde în paginile revistei, atunci când făcea critica „Învăţătorul copiilor”. Valoarea literaturii lui Creangă, chiar şi acele milenare, era astfel exprimată, într-o ciudată metaforă caracteristică pentru Nădejde. De altfel Nicolae Iorga susţine că reputaţia scriitorului a fost creată prin 1890 la Iaşi de grupul moldovenesc poporanist alcătuit din rămăşiţele vechiului socialism al fraţilor Nădejde.

Prima mare recunoaştere a lui Creangă ca scriitor de geniu a venit tot din partea unui critic format la şcoala „Contemporanului”. Este vorba de Ibrăileanu, care în puţine pagini au operat clasificarea autorului şi a operei sale cu o precizie şi acurateţe extremă. Lucrurile spuse de Ibrăileanu cu privire la Creangă şi opera sa sunt lucruri fundamentale, la care s-au făcut în cursul vremii numeroase adausuri, fără posibilitatea însă a vreunei schimbări esenţiale. El a fost cel dintâi care a afirmat sinteza dintre elementul popular şi conştiinţa artistică individuală în opera prozatorului moldovean: „Autorul – profund – demiurg al operei lui Creangă e poporul; concepţiile lui Creangă sunt ale poporului; a lui Creangă e numai talentul pe care-l are din naştere”.