Rolul literaturii în perioada pașoptistă

Perioada paşoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială şi naţională.

Este perioada în care se încearcă „arderea" unor etape care nu fuseseră parcurse de literatura noastră şi care se desfăşuraseră succesiv în literaturile occidentale, în decursul a mai bine de un secol şi jumătate.

Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism, clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supusă unor comandamente exterioare: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.

Afirmarea unei generaţii de scriitori, gazetari, istorici şi oameni politici, numită de posteritate generaţia paşoptistă, determină începutul modernităţii noastre culturale, o perioadă de tranziţie şi de prefaceri palpabile. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură.

Până la 1830 nu se poate vorbi la noi de o tradiţie a literaturii culte sau de o intenţionalitate estetică a scrierilor literare. Conştiinţa faptului artistic, ideea de beletristică, se nasc în această perioadă, când se petrece şi transformarea autorului în scriitor. Curentele sunt importate odată cu formele, ideile literare vin împreună cu tiparele narative sau prozodice. Occidentalizarea nu s-a produs brusc, ci a traversat etapa iniţială a traducerilor, a adaptării, a imitării modelelor, a respectării structurilor date (în fond, conform ideologiei clasicismului). Activitatea publicistică a lui Kogălniceanu, Russo, Alecsandri şi Negruzzi, prin atitudinea lor lucidă şi responsabilă, a contribuit la instituirea premiselor culturii române moderne. Paşoptismul cuprinde perioada literară care pentru literatura română înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.

Romantismul

Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale secolului XVIII în Europa, care a durat o mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia spiritului romantic.

Acest curent pătrunde în literatura română după 1830, cu oarecare întârziere, prelungindu-şi însă influenţa până la Mihai Eminescu şi chiar mai târziu, în secolul douăzeci, ca o stare de spirit ce nu dispare niciodată. Romanticii timpurii sunt Andrei Mureşanu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, poeţi ce oscilează între romantism şi clasicism. Romantismul, în ţara noastră, este stimulatorul luptei pentru eliberare şi al deşteptării conştiinţei naţionale. Literatura romantică din perioada paşoptistă nu se pierde în zugrăvirea zbuciumului şi a căutărilor intime, ea este o literatură angajată, pusă în slujba idealului naţional.

Romantismul românesc apare ca o mişcare unitară, cu un program bine definit, care ridică literatura noastră de la încercările minore ale Văcăreştilor, la geniul universal al lui Eminescu. Este o reacţie la imobilismul şi schematismul clasicist, presupunând o eliberare a minţii de ,,închisoarea vieţii”, şi cuprinde destul de repede întreaga Europă. Multe din motivele frecvente ale romanticilor sunt preluate şi de scriitorii români: mitul strigoiului, evocarea trecutului istoric, trecerea ireversibilă a timpului, omul nemuritor, nopţile, titanismul, natura, geniul, ierarhia divină. Romantismul se traduce prin ironie, prin satiră, prin demonism, promovând meditaţia, nuvela şi romanul istoric, epopeea sociogonică. Romantismul românesc s-a înfăţişat , în general, în două ipostaze: una plină de tumult, patetică şi declamatoare în Muntenia, alta mai senină şi mai temperată în Moldova. Caracteristice îi sunt angajarea în istorie şi descoperirea folclorului. Ca primă generaţie a literaturii noastre moderne, scriitorii paşoptisti au intrat în conştiinţa românească drept oamenii începutului de drum. Reprezentanţii romantismului de acum dau operei lor un pronunţat caracter militant ei fiind deopotrivă scriitori şi revoluţionari. Ideologia literară: articole programatice şi de doctrina(Curierul românesc). Articolele programatice ale unui curent sau ale unei mişcări literare au avut întotdeauna o importanţă majoră, pentru că au cristalizat şi au dat coerenţă tendinţelor fundamentale ale epocii. În Principatele Române, pe la finele secolului XVIII şi în primii ani ai secolului XIX, începuseră să pătrundă diferite ziare străine, mai ales franceze, germane şi greceşti.

Nevoia unui mijloc de a se răspândi mai repede ştirile despre întâmplările din ţară şi din străinătate se simţise de mult. Cel dintai care a schiţat un program teoretic avand ca scop modernizarea literaturii române a fost Ion Heliade Radulescu. El este fondatorul „Curierului romanesc” , revistă în limba română, apărută pe 8 aprilie 1829. Revista a apărut cu sprijinul lui Dinicu Golescu, comandantul armatelor ruseşti, care a obţinut aprobarea apariţiei gazetei. Este prima gazetă românească cu periodicitate constantă şi cu apariţie îndelungată, gazetă care pune bazele presei româneşti. Încet, încet, „Curierul românesc” devine ecoul întregii mişcări literare din ţară.