Sensbilitate, muzicalitate, complexitate subiectivă în poezia simbolistă

Simbolismul , curent literar european, şi-a propus să regăsească esenţa poeziei; apropiindu-se mai mult de muzică decât de pictură, lirica nu trebuie să exprime, ci să sugereze, prin intermediul simbolului şi prin valorile eufonice lexicale, echivalenţele plastice ale realităţii şi ale celor mai subtile nuanţe ale gândului, impresiilor şi trăirilor sufleteşti.

Simbolismul a apărut iniţial în Franţa în ultimile decenii ale secolului al XX-lea, ca o reacţie împotriva romantismului, parnasianismului şi a realismului naturalist. Noul curent s-a constituit în opoziţie cu pozitimismul epocii. El opunea descrierii fenomenelor şi faptelor un tot indivizibil, a cărui dimensiune principală devine spaţiul: eul poetic şi lumea. Simbolismul a predominat viaţa literară franceză între anii 1885-1900, dar limitele temporale sunt convenţionale. Simbolismul a avut precursori şi a lăsat posteriorităţii moştenire descoperire esenţială: poezia are natura sa particulară, continentul său imaginar, în care acţionează legile specifice ale literaturii.

Întâiul precursor al simbolismului, unanim acceptat, este Charles Baudelaire (1821-1867), adânc influenţat, la rândul său, de opera lui Edgard Allan Poe, dar şi de înrăurirea grupării literare engleze The Pre-Raphaelite Brotherhood. Considerat după moarte vizionar, poeţii tineri au intuit în poemul Correspondences un îndemn la utilizarea simbolului cu ajutorul căruia ar fi posibil să se stabilească un sistem de corespondenţe între lumea universului fizic, lumea materială şi fenomenele lumii morale, spirituale. Creaţia cosmică şi creaţia sunt paralele: poetul aspiră la rolul Demiurgului.

Semnificaţiile simbolismului au trecut dincolo de limitele temporale stricte ale epocii sale. Simboliştii se defineau inamici necruţători ai naturalismului, reproşau romantismul patetismul artificial, retoric, şi parnasianismului tendinţa de a crea o poezie obiectivă, rece.

Visul simboloştilor l-a constituit revelaţia adevărului ultim. Adevărul este încifrat în poem, în operă. Lumea întreagă există spre a o strânge într-o carte!, afirma Mallarmé, de aceea opera trebuie decodată.

Originea simbolismului românesc în raport cu simbolismul francez este parţială şi relativă, însă simbolismul autohton nu a fost o simplă variantă a celui francez, ci a avut cauze distincte, determinate de realităţi naţionale specifice.

Simbolismul românesc s-a conturat ca expresie a unei alte sensibilităţi, a unor trăiri sufleteşti necunoscute predecesorilor. În noul curent literar s-au cristalizat psihologia şi aspiraţiile intelectualităţii citadine. Portretul cult a reprezentat o caracteristică a societăţii româneşti dintre anii 1880-1914. Incongruenţa dinte structura sa sufletească şi cadrul ambiant a determinat o permanentă stare emoţională depresivă ce va regăsi în simbolism modalităţile adecvate de exprimare. Un mediu social aspru înăbuşe aspiraţiunile şi sentimentalismul unui suflet superior şi nobil, se destăinui Traian Demetrecu. Am scris aceste poeme – se confesa Ştefan Petică – intr-o vreme de zbucimare tăcută şi de deznădejde tragică. Era vremea când se sfărâmau idealurile cu pasiunea furioasă cu care trebuia să se fi dărâmat odinioară idolii de pe altarele lor de marmură albă. Conştiinţa obştească pălea; omul privea neputincios şi trist. Asemenea resentimente şi trăiri si-au mărturisit, de asemenea, D. Anghel şi G. Bacovia.

Deprimare morală, ce se va dizolva în noţiunea generală de inadaptare, alcătuia starea de spirit omogenă a noilor generaţii de intelectuali. În această atmosferă, noul curent literar, ce propunea alte valori în locul celor consacrate , era receptat tot mai frenetic. În simbolism, găsim un bogat material poetic, constituit în formule noi, în imagini surprinzătoare, cu repetiţii obsedante, cu efecte onomatopeice şi mai ales cu ecouri proaspete şi puternice ale unei muzici străine, care trebuie să devină mai târziu chiar muzica mea, afirma Ion Minulescu.

Adâncimea lirismului. Simboliştii s-au întors spre fiinţa umană şi realitatea înconjurătoare dintr-o perspectivă mai apropiată de esenţa poeziei. Ei coboară spre adâncurile enigmatice ale sufletului omenesc şi împing meditaţia până la hotarul incert dintre vis şi realitate, eliberând lirica de sub tirania preciziunii. În acest mod, poezia simbolistă a evoluat pragmatic de la concret spre abstract şi una din tendinţele esenţiale ale liricii contemporane aici se afla. Depărtându-se de ceea ce numim în mod convenţional realitate, simbolismul a realizat pentru întâia oară, sistematic, trecerea de la asemănări concrete, dar exterioare, cu modelul din viaţă, la similitudini interioare, cu un anumit grad de abstractizare, capabile să declanşeze o interpretare plurivocă. Opera este infinită în semnificaţiile saşe profunde, după cum acestea sunt existente în structura de adâncime a acestuia.

Gândirea analogică. Modalitate specifică de cunoştere lirica are în poetica simbolistă o dubla funcţionlitate: afectivă şi cognitivă. Gândirii logice, simbolismul ii alatură gândirea analogică. Între poetul simbolist şi realitatea înconjurătoare se realizează o corelaţie esenţială, o corespondenţă interioară. A simţi această legătură misterioasă între noi şi restul lumii, a proiecta înafară agitaţia continuă a eului nostru este una din trăsăturile caracteristice ale sensibilităţii moderne, observa Ovid Densuşianu. Punctul de plecare al gândirii analogice se află în poemele Correspondances (Corespunderi), de Charles Baudelaire, şi Voyelles (Vocale), de Rimbaud. Toate lucrurile din jurul nostru ne privesc, spun ceva despre om, cu condiţia ca poetul să descopere corespondenţa existentă între ele şi sufletul uman. Însă analogia nu este specifică numai simbolismului. Corespondenţele au caracterizat poezia mare de totdeauna. Între stările sufleteşti ale lui Eminescu, de plidă, şi înfăţişarea naturii există o asemănare necesară, o similitudine interioară. Ce aduce nou simbolismului nu este numai dezvoltarea programatică a analogiei, ci transpunerea ei î program estetic: scena analogiilor, a corespondenţelor devine exclusiv conştiinţa.

Analogia se înfăţişează, mai întâi, sub formele sinsteziei – complex de senzaţii vizuale, auditive, olfactive, tactile şi gustative –este transformată în principiu poetic de Baudelaire, după ce tot el îi observase sporadica prezenţă în secolul anterior.