Umanismul și Iluminismul

UMANISMUL

Originea şi semnificaţia termenului de “umanism”

Pentru prima oară termenul a fost folosit (ca humanismus) de învăţaţii germani din sec. XIX pentru a desemna accentul renascentist pus pe studiile clasice în educaţie. Aceste studii au fost urmate şi susţinute de educatori cunoscuţi în sec. XV sub numele de umanisti, adică de profesori şi studenţi de literatură clasică. Cuvântul umanisti derivă de la studia humanitas ( ≈ paideia), un curs de studii clasice, care, la începutul sec. XV, cuprindea gramatica, poetica, retorica, istoria şi filozofia morală.

Def: Umanismul este o mişcare culturală, cunoscută şi sub numele de Renaştere, care promovează dezvoltarea armonioasă a spiritului uman prin eliberarea lui de orice constrângeri.

Altfel spus, umanismul impune intreaga capacitate de simtire si gandire a omului ca principal element in progresul culturii universale. Termenul de “umanism” are doua sensuri:

a) de dragoste, fata de oameni, referindu-se la om in totalitate, la atitudinea sa pozitiva in problemele moral-filozofice si culturale;

b) de interes, fata de valorile antichitatii greco-romane, caci umanistii renascentisti cultiva o filozofie ce da mai multa libertate fiintei omenesti (supusa doar constrangerii virtutii si frumusetii) si afirmarii personalitatii.

Pentru scriitorii si artistii umanisti din Renastere creatiile antice devin modele, surse de inspiratie. Renasterea isi faureste un ideal de “om universal”, multilateral, un om caruia, precum personajelor antice, “nimic din ceea ce este omenesc nu-i este strain”: armonios dezvoltat fizic si cultivat ca intelect, pasionat iubitor de cunoastere si de frumos, om de cultura si de actiune in acelasi timp. Umanismul pune accentul pe ratiune, pe libertatea si deminitatea omului, opunandu-se dogmatismului si fanatismului medieval.

Trăsături:

• încrederea în libertatea, demnitatea şi perfectabilitatea omului;

• încrederea în raţiune;

• promovarea omului universal;

• armonia dintre om si natură;

• admiraţia faţă de valorile antichităţii greco-latine;

• în centrul preocupărilor umaniştilor se află omul;

• interes deosebit pentru ştiinţă, artă, dezvoltarea armonioasă a spiritului uman prin eliberarea de orice constrângeri;

• descoperă filozofia antică greacă şi latină , pictura, sculptura, astronomia;

• sprijină aspiraţia spre cultură a popoarelor, contribuie la formarea limbilor literare naţionale;

• promovează spiritul critic şi modern şi întemeiază filologia şi istografia bazată pe studiul critic al izvoarelor din care s-a inspirat.

Reprezentanţi ai umanismului internaţional:

1. Francesco Petrarca – Canţonierul

2. G. Boccaccio – Decameronul

3. Fr. Rabelais – Gargantua şi Pentagruel

4. Erasmus din Rotterdam – Elogiul nebuniei

Reprezentanţii umanismului românesc sunt cronicarii care susţin în operele lor idei fundamentale ale culturii româneşti:

- originea latină a poporului şi a limbii romane;

- continuitatea existenţei acestui popor pe teritoriul românesc;

- unitatea tuturor românilor din provinciile româneşti;

- rolul civilizator al tipăriturilor;

- forţa educativă a istoriei;

- credinţa în adevăr şi documente;

- dorinţa de a salva oamenii de ignoranţă.

Reprezentanţi ai umanismului românesc:

- Moldova:

- Grigore Ureche („Letopiseţul Ţării Moldovei de la origini până la a doua domnie a lui Aron Vodă – 1359”)

- Miron Costin („Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace” până la domnia lui Dabija Vodă)

- Ion Neculce (Letopiseţul Ţării Moldovei de la domnia lui Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat – 1743”)

- Muntenia:

- Cronica Bălenilor (ANONIMĂ)

- Letopiseţul Cantacuzinesc (ANONIMĂ)

- Radu Greceanu

- Radu Popescu

Contextul politic, economic şi social în care apare umanismul internaţional

Ajunsa in pragul anului 1300, societatea de pe Batranul Continent, avea nevoie de o schimbare radicala in toate ramurile colectivitatii existente. Aceasta schimbare avea sa fie cunoscuta in urmatoarele trei secole, cand se va desfasura un amplu proces de restructurare in cadrul tuturor componentelor sale. Astfel, intre secolele XIV-XVI s-a dezvoltat si s-a impus un nou tip de economie, au avut loc marile descoperiri geografice, s-au conturat teritorial si institutional statele nationale, iar stiintele, artele si literatura au cunoscut o diversificare fara precedent. Comparativ cu Evul Mediu, societatea europeana a inregistrat o autentica ,,Renastere’’. Societatea din Epoca Medievala este dominata de catre o economie naturala inchisa, cu o circulatie restransa a marfurilor, si care este putin favorabila progreselor. Organizarea sociala este intemeiata pe dependenta servila sau pe cea vasalica, pe sistemul corporatist, in care omul era considerat precum un element al unei colectivitati constituite (obste, breasla, stare sociala etc.) nu reusea sa incurajeze o dezvoltare spectaculoasa a societatii. Biserica controla gandirea si viata culturala. Abaterile de orice fel de la modul de a gandi al Bisericii era considerata drept erezie si era pedepsita intr-un mod foarte aspru. Toate acestea se afla in concordanta cu existenta unei societati tipice traditionale, dar ele nu mai reuseau sa corespunda noilor realitati economice care erau impuse de dezvoltarea oraselor si de aparitia unei noi paturi sociale care va reusi sa ocupe un rol important in aceasta perioada, anume burghezia. In urma cruciadelor s-a reusit reluarea legaturilor comerciale cu Orientul, si s-a revigorat circulatia aurului si a marfurilor pe continentul european. Orasele-repubilici din Italia care dominau in aceasta perioada comertul din partea orientala a Mediteranei, au cunoscut incepand cu secolul XIV, o dezvoltare economica si demografica foarte importanta. Acestea, precum si alte orase care erau centre economice importante (Florenta, Roma, Milano, Venezia etc.) au reusit sa transforme Italia in regiunea cea mai dezvoltata din punct de vedere economic si cultural, acest lucru fiind insa sprijinit si de mostenirea romana din antichitate.