Universul Eminescian

1. Introducere

Mihai Eminescu este în literature română poetul nepereche a cărui operă învinge timpul, după cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet naţional, care exprimă cel mai bine şi cel mai complet spiritualitatea românească.

Eminescu a fost o personalitate copleşitoare, care i-a impresionat pe contemporani prin inteligenţă, memorie, curiozitate intelectuală, cultură de nivel European şi farmecul limbajului. Scrisul era viata lui: omul cel mai silitor, veşnic citind, meditând, scriind… poet în toata puterea cuvântului, după cum afirmă Titu Maiorescu.

Primul, care a intuit marele efect modelator al creaţiei eminesciene a fost Titu Maiorescu: Eminescu a făcut că toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naţionale să devină punctual de plecare pentru întreagă dezvoltare ulterioară a vesmântului şi cugetării românesti.

Eminescu nu era un romantic contemplativ şi abstras, pierdut într-o visare lirică, ci un om al timpului său, preocupat de destinul şi de bună existenţă a poporului român, analizând cu simt critic societatea contemporană, instituţiile acestuia. El a fost un artist–cetăţean, gânditor şi pedagog al neamului său.

Conceptia estetica a lui Eminescu este modelată de poetica romantică paşoptistă şi de filozofia a geniului, care trăieşte într-o societate mediocră, incapabilă să înţeleagă şi să promoveze valorile:

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul şi p e patru,

Totuşi tu ghici-vei chipu-i,

Şi de plânge, de se cearta,

Tu în colt petrec i în tine

Şi-ntelegi din a lor artă

Ce e rău şi ce e bine…

(Glossa).

Credinţa adâncă a lui era că numai arta asigură nemurirea omului:

Numai poetul

Ca pasări ce zboară

Deasupra valurilor,

Trece peste nemarginirea timpului…

(Numai poetul…).

Dumitru Popovici consideră, că Eminescu este un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să-şi determine poziţia în complexul raporturilor sociale.

Ca poet, Eminescu s-a situate în categoria romaticilor:

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici

Nici cu stil curat şi antic–

Toate-mi sunt deopotrivă

Eu ramân ce-am fost: romantic

(Eu nu cred nici în Iehova)

În creaţia lui există şi o componentă clasică, reliefată prin: preţuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos, adevăr, aspiraţia spre perfecţiune şi echilibru, stilul armonios, clar, ironia detaşată:

Nu spera când vezi mişei

La izbândă făcând punte,

Te-ar întrece nataraii,

De a fi cu stea în frunte…

(Glossa).

Opera poetică a lui Eminescu reprezintă o înnoire profundă a liricii româneşti.

,, Aventura istorică a creaţiei eminesciene oferă o strălucită paradigmă a destinului operei de artă în general, destin asemănător, prin etapele sale, cu acela care dirigueşte evoluţia vieţii omului. Criticii, ca şi publicul, se vedeau confruntaţi cu o lume nouă creată pe care o simţeau deosebită şi interesantă, dar care-i deasemenea în multe feluri. Amintirea existenţei nefericite a poetului a stăruit mult în memoria acestui public larg, facilitând un acces compasionat la un anumit compartiment şi la unul din multiplele niveluri ale poeziei eminesciene care pare să-i rămână mereu deschis. Şi pentru unii critici, în special pentru cei obtuzi, condiţia vieţii poetului şi apartenenţa lui la gruparea Junimii au înrâurit judecata asupra operei, făcând-o să suporte îngustimea înţelegerii şi înveninata lor subiectivitate.

,, Între scrierile lui şi articolele sale politice există o mare diferenţă.

În operele sale este plastic, creează atmosferă, dă culoare şi stârneşte sentimente. În schimb, în articolele sale politice este foarte rigid; încearcă să înţeleagă partidul din care face parte, să combine părerile sale cu cele a partidului.

Adevăratul scriitor se regaseşte în proză mai ales în insula lui Euthanasius din ,, Cezara” , în alergarea miezului nopţii după Făt Frumos din ,, Făt-Frumos din lacrimă”, în descrierea călătoriei pe lună din ,, Sărmanul Dionis” găseşte o lume a ficţiunii, o lume colorată, creată de Eminescu, o lume subiectivă, parcă greu de înţeles. Este mai degrabă o lume pe care n-am putea-o înţelege decât raportând-o la poet.

Eminescu se regăseşte cu adevărat în poeziile lui şi mai ales în capodoperele lui lirice. Citind versurile poeziilor parcă sentimentele pe care le transmite sunt transmise din adâncul sufletului, sunt parcă aievea şi parcă le aruncă în lume să derivă a tuturor. Sentimentele lui devin parcă umanitate. Ele sunt nişte existenţe sufleteşti care pot intra în sufletul nostru şi pot trăi acolo, chiar dacă între ele şi sufletul nostru propriu nu există nici un raport. De fapt, caracteristica poeziei lirice este aceea de a scoate în evidenţă, de a exprima sentimente pe care le putem înţelege toţi chiar dacă nu le avem sau nu le-am avut niciodată, dar pe care nu le putem pătrunde decât dacă le raportăm, la personalitatea unui poet. Spre exemplu, în ,, Luceafărul”, Eminescu pune foarte bine în relief sentimentul rustic de a rămâne nemuritor şi rece în faţa plăcerilor obişnuite ale lumii, deşi, noi, oamenii obişnuiţi nu am putea nicodată sa avem un astfel de sentiment.”