Universul Liric Bacovian

1. BACOVIA. DESPRE POEZIE

Între reflexivitatea şi tranzitivitatea limbajului, în concepţia lui Tudor Vianu, încercăm o abordare a poeziei lui George Bacovia cu convingerea aproximării, întrucât unicitatea actului creator se relevă mai ales sub raport stilistic şi mai puţin în sensul precizării acelui fluid de simţire care devine stare poetică încorporată în semne lingvistice asamblate în discursul poetic.

Receptarea poeziei, fie la nivelul comprehensiv, fie la cel simpatetic, implică, pe de o parte, un periplu imaginar care să reconstituie ipotetic starea lirică a creatorului, generatoare de poezie, iar pe de altă parte, emoţia estetică înălţătoare, în sensul catharisului aristotelic.

…cine vorbeşte o face pentru a-şi împărtăşi gândurile, sentimentele şi reprezentările, dorinţele sau hotărârile, dar, …în acelaşi timp, comunicările sale năzuiesc să atingă o sferă anumită a semenilor care întrebuinţează acelaşi sistem de simboluri lingvistice. Cine vorbeşte “comunică” şi “se comunică”… Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeaşi vreme “reflexiv” şi “tranzitiv”.

Relevarea specificităţii unui univers poetic, inconfundabil în esenţa sa ca o condiţie necesară a artei, reclamă sublinierea unei recuzite poetice proprii, a unui stil personal, a unei gândiri poetice originale şi a modului în care aceasta se corelează cu produsul finit al elaborării artistice, care este poezia.

Mai întâi, pentru că, de regulă, poezia se organizează nu neapărat după un şablon de gândire poetică, ci după un sistem de norme şi principii original, corespunzător unui temperament liric şi unor opţiuni spirituale, ne propunem să delimităm conceptul de poezie în viziunea bacoviană. Altfel spus, să subliniem particularităţile poeticii lui George Bacovia, dinamica interioară a constituirii unui univers poetic unic în literatura noastră.

Orice poetică reprezintă un sistem de norme, un cod estetic ce reuneste legi artistice şi principii de creaţie, specific unei anumite perioade sau unui anumit scriitor. Caracterul normativ al poeticilor mai vechi se încorporează în tenta lor teoreticizantă şi restrictivă. Poetica lui Aristotel, Ars poetica a lui Horaţiu, Art poétique a lui Boileau, prefaţa la drama Cromwell a lui V. Hugo reprezintă legiferări ale artei din anumite perioade distincte ale evoluţiei fenomenului literar universal. Poeticile moderne capătă mai degrabă caracterul unei apologia pro arte sua (justificare a propriei arte). Manifeste sunt astfel poeticile unui Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, poeţi la care precizările teoretice reglementează opţiunile lor artistice şi a căror operă conţin cel puţin o artă poetică, un manifest literar, o poezie programatică (Testament – Tudor Arghezi, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – Lucian Blaga, Joc secund – Ion Barbu.

Deşi inclus în generaţia modernilor, George Bacovia reprezintă un caz deosebit. Poetica sa se cristalizează în afara expunerii teoretice de opinii, poetul dovedind un total dezinteres pentru rigoarea demonstraţiei teoretice, pentru bătăliile doctrinare ale epocii care i-au încadrat destinul poetic.

Ca suport al demonstraţiei, luăm în discuţie climatul simbolist în care a creat Bacovia.

Dacă romantismul a proclamat ca o condiţie canonică a artei refuzul realităţii căreia, prin contrast, îi opune paseismul şi viziunea unui viitor edenic din care răul social să dispară, doctrina realistă cantonează arta în limitele realităţii pe care o denunţă de pe poziţii ferme, chiar ştiinţifice, respingând utopia originilor şi a viitorului romanticilor. Răsturnarea acestor canoane o aduce simbolismul a cărui estetică se încheagă din negarea unor estetici anterioare. Dinamitarea tradiţiei face loc acum unor excentrici, decadenţi, apoi simbolişti. Principală ţintă a noului val de poeţi este aceea de a epata. Iniţial, mai mult ignoraţi de marile reviste şi ziare ale vremii, ei au creat o agitaţie spirituală care s-a impus cu timpul. În Le Temps din 6 august 1885 se oficializa decadentismul printr-un portret al decadentului perfect şarjat de un anume Paul Bourde: Trăsătura carecteristică a fizionomiei sale morale este o aversiune delicată pentru mulţime, considerată în mod suveran stupidă şi plată. Poetul se izolează pentru a căuta preţiosul, rarul, delicatul... Sănătatea fiind esenţialmente vulgară şi bună pentru cei neciopliţi, el trebuie să fie cel puţin nevropat... Dacă natura oarbă se încăpăţânează să-i pompeze în vine un sânge banal viguros, el recurge la seringa lui Pravaz ca să obţină starea morbidă ce-i convine... Piele decolorată de farduri, ochii încercănaţi cu verde sau cu albastru, sângele sărac şi nervii detracaţi ai raselor bătrâne , umorile fantastice precedând maladiile mentale, fecioarele de o perversitate precoce, viciile care se răspândesc ca un mucegai pe gunoiul societăţilor în descompunere, toate depravările savante ale societăţilor fezandate au, în mod firesc, seducţia lucrurilor rele pentru decadentul dezgustat.