Vulpea - Personaj al Fabulelor

Fabula este o scurtă povestire alegorică, de obicei în versuri, în care autorul, personificând animalele, plantele şi lucrurile, satirizează anumite moravuri, deprinderi, mentalitati sau greşeli cu scopul de a le îndrepta. Ea are urmatoarea structura: povestirea propriu-zisa si morala. Figura de stil este personificarea.

Ilustraţie de Grandville pentru „Lupul şi cîinele” de Jean de La Fontaine

Istoria fabulei

Fabula în Antichitate

Fabula era deja practicată în Mesopotamia cu 2000 de ani înaintea erei noastre. Tablete provenind din bibliotecile şcolare ale epocii expun pe scurt povestea vulpii lăudăroase, a câinelui nepriceput („Câinele fierarului, neputând să răstoarne nicovala, a vărsat găleata cu apă.“), de musca încrezută („O muscă care s-a aşezat pe spatele unui elefant, îl întrebă dacă putea s-o ducă în spate sau dacă ar trebui să-şi ia zborul“). Multe din aceste texte arată o evidentă afinitate spre proverbe şi au o construcţie antitetică („Nu vorbeşti despre ceea ce găseşti; dar despre ce ai pierdut zici la toată lumea.“). Totuşi, acestea nu au niciodată o morală explicită.

Fabula în Grecia

Prima fabulă cunoscută este „Privighetoarea şi eretele“, pe care o povesteşte Hesiod, în jurul secolului VIII î.Hr., în „Munci şi zile“. Este vorba de o biată privighetoare prinsă în ghearele unui erete (sau şoim) care, în plus, îi face morală. Această fabulă are rolul de a ne face să medităm asupra noţiunii de dreptate, cu ajutorul unui raţionament antitetic în care personajul principal exploatează excesiv poziţia de forţă.

Fabula va lua amploare mai ales cu ajutorul lui Esop, care a trăit în secolul VI î.Hr. şi care e considerat „părintele fabulei“.

În perioada clasicilor, Socrate însuşi ar fi pus în versuri fabule de Esop, cât timp a fost închis înainte de a muri. Ar fi explicat abordarea fabulelor astfel: „Poetul trebuie să ia ca material miturile. [ ] De aceea am ales miturile la îndemâna mea, aceste fabule de Esop pe care le ştiam pe de rost, şi pe care le-am luat din întâmplare.“

Demetrios din Falera publică prima antologie de fabule atestată istoric. Această antologie, pierdută, a dat naştere la numeroase versiuni. Una din ele a fost păstrată sub forma unui ansamblu de manuscrise datând probabil din secolul I, şi numită Augustana. La această colecţie se face de fapt referire când se menţionează astăzi „fabulele lui Esop“.

Din Grecia, fabula ajunge la Roma. Horaţiu propune o adaptare remarcabilă a „Şobolanului de oraş şi şobolanul de câmp“ , pe care unii critici o consideră superioară versiunii lui Jean de La Fontaine. El va fi urmat de Fedru care va face din fabulă un gen literar poetic.

Fabula era la modă în lumea greco-romană. În secolul IV, poetul roman Avianus ne lasă patruzeci de fabule, din care majoritatea sunt adaptări din Fedru, dar multe nu sunt atestate în nici o altă parte şi sunt foarte bine construite.

Fabula în Evul Mediu

Fabula va continua să se transmită pe parcursul întregului Ev Mediu prin intermediul autorilor de colecţii ce semănau a pseudonime: Romulus, Syntipas, pseudo-Dosithea. Dar calitatea literară este sacrificată în numele moralei.

Tematica fabulei se va diversifica în mod considerabil datorită colecţiei Roman de Renart, ce adună povestiri scrise de clerici anonimi din secolul XII. În aceste istorisiri inspirate din Ysengrinus, operă latină a poetului famand Nivard, lupta vulpii împotriva lupului serveşte ca pretext pentru o satiră redutabilă a societăţii feudale şi a inechităţilor sale. Fabula cedează aici locul unei comedii animale unde totul se întrepătrunde.

În secolul XII, Marie de France publică o culegere de 63 de fabule.