Abordarea comparativă a managementului între Franța și Germania

Economia Germaniei

Economia germană este una dintre cele mai solide şi mai puternice din lume. Localizată în centrul Europei, Germania a trecut peste perioada de maximă sărăcie (după tratatul de la Versailles), convertindu-se într-o ţară cu o industrie care exportă în întreaga lume, cu o calitate ce o concurează pe cea japoneză. Deşi tratatul de la Versailles lăsa ţara cu serioase probleme economice, economia germană a maşinilor, electrocasnicelor şi a produselor pentru sănătate a crescut impresionant, ţara urmând să se transforme în a treia putere mondială şi prima putere din Europa. Actualmente PIB-ul depăşeşte 25.000 $ pe cap de locuitor.

În prezent Germania este una din pârghiile economice ale Europei. Cu o infrastructură dezvoltată şi cu un stil de viaţă bun, Germania este una dintre cele mai industrializate din lume.

Economia ţării depinde în mare măsură de industrie. Aceasta s-a dezvoltat pe baza unor resurse de subsol foarte importante: cărbuni (lignit-locul I pe Glob, şi huilă), sare, minereu de fier, şi pe baza combustibililor şi materiilor prime importate.

Germania este a doua producătoare europeană de energie electrică, după Rusia, obţinută mai ales în termoncentrale şi atomocentrale.

Cea mai mare problemă cu care se confruntă Germania în această perioadă este sistemul de pensii, aflat în pragul colapsului datorită evoluţiei demografice din ultima perioadă. Raportul intre persoanele apte de muncă şi cele pensionate era în anul 2002 de la 4 la 1. Dacă evoluţia demografică nu se modifică, acest raport va fi în anul 2030 de la 2 la 1. Astfel, din 2004 Legea asigurărilor de pensii s-a modificat pentru a putea face fată situaţiei demografice.

Un alt motiv de ingrijorare se referă la faptul că nivelul de trai al persoanelor între 25 şi 45 de ani scade semnificativ datorită impozitelor.

Pentru a proteja angajaţii, au fost elaborate mai multe legi, printre care amintim: Legea codeterminării, Legea salarizării, Legea privind demisiile etc.

În Germania este necesară o abordare politică a economiei sociale de piaţă, aceasta având la la bază valorile creştine. Max Weber considera că doar în regiunile cu populaţie majoritară de credinţă protestantă se poate dezvolta capitalismul.

Pentru a face faţă noilor cerinţe din secolul XXI, trebuie create noi priorităţi, mecanisme, instrumente. În perspectiva „construcţiei unei noi economii sociale de piaţă”, trebuie rezolvate următoarele probleme:

1. Îmbunătăţirea învăţământului şi a sistemului educaţional;

2. Scăderea impozitelor şi taxelor;

3. Reforma sistemului de salarizare;

4. Acordarea unei importanţe sporite politicii sociale.

Economia Franţei

Economia Franței este o combinație de multe întreprinderi private (peste 2,5 milioane companii înregistrate) și de importante (dar în scădere) intervenții ale guvernului care păstrează o influență puternică asupra anumitor sectoare economice fiind principalul acționar la numeroase societăți considerate drept strategice (cale ferată, electricitate, contrucții de aeronave, etc.). Totuși guvernul a început să își relaxeze controlul asupra anumitor sectoare și a început să vândă o parte din acțiunile sale la anumite companii cum ar fi France Télécom, Air France, precum și numeroase societăți din domeniul asigurărilor, finanțelor și din industria apărării.

Franța este membră din G8, grupul celor mai industrializate națiuni, fiind considerată în 2005 ca cea de a șasea economie mondială după Statele Unite, Japonia, Germania, China și Regatul Unit. Franța este una dintre cele 11 țări din Uniunea Europeană care a lansat moneda Euro la 1 ianuarie 1999, aceasta înlocuind complet Francul Francez la începutul anului 2002.

Conform Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare, în anul 2004 Franța a fost cel de al 5-lea exportator mondial și cel de al patrulea importator mondial de bunuri fabricate. În 2003 Franța a fost cel de al doilea recipient de investiții străine direct dintre țările OCDE cu 47 miliarde dolari înaintea Statelor Unite, Japoiniei, Regatului Unit sau Germaniei, iar companiile franceze au investit în același an 57,3 miliarde dolari, Franța fiind astfel al doilea cel mai important investitor direct dintre țările OECD, după Statele Unite.

Dintre țările OECD Franța are unul dintre cele mai mici procente de populație lucrătoare cu vârtsta între 15 și 64 de ani, de doar 68.8% în 2004, față de 80% în Japonia, 78,9% în Regatul Unit, 77,2% în SUA și 71% în Germania. Acest fenomen se datorează șomajului relativ important: 9% din populația activă, posibilitatea facilă de a prelungii studiile și ajutoarele din partea guvernului, din ce în ce mai rare în ultima vreme, pentru ca angajații din anumite domenii să poată ieși la pensie mai repede.

Mulți economiști consideră că principala problemă a economiei franceze nu este productivitatea, ci lipsa reformelor economice care să permită unui procentaj mai important din populația activă să lucreze. Punctele de vedere de dreapta susțin că orele de muncă scurte și greutatea de reformare a pieței muncii sunt punctele slabe, iar punctele de vedere de stânga menționează lipsa politicilor guvernamentale de creare a justiției sociale. Încercări recente ale guvernului de a modifica piața de muncă pentru tineri pentru a combate șomajul s-au lovit în anul 2006 de o rezistență importantă manifestată prin proteste ample.

Managementul participativ şi adoptarea deciziilor

În Germania, managementul participativ, se bazează pe codeterminare sau coparticipare decizională a muncitorilor în abordarea problemelor ce prezintă interes major pentru ei. Codeterminarea se poate realiza la două niveluri:

- prin constituirea de consilii ale muncii la nivelul compartimentului (atelier, secţie) de producţie; înfiinţarea lor s-a decis în 1952 şi a fost perfecţionată în 1972, în prezent peste 10 milioane de muncitori sunt reprezentaţi în aceste organisme;

- prin includerea reprezentanţilor muncitorilor în Consiliul de supervizare şi, mai rar însă, în Consiliul managerial, unde decid acţionarii.

Managementul participativ german, fundamentat pe codeterminare îmbracă două forme. În întreprinderile private de dimensiuni mici de până la 500 de salariaţi – muncitorii sunt reprezentaţi într-un singur organism managerial (Consiliul de supervizare). În întreprinderile publice şi/sau private de mari dimensiuni, salariaţii pot fi reprezentaţi în două organisme manageriale.