Abordarea Sistemică a Situațiilor de Luptă

CAPITOLUL1.Abordarea scientizată a realului

1.1.Evoluţii în plan teoretic şi ştiinţific

Teoriile sunt sisteme unitare de idei, „construcţii imperative elaborate folosind sistematic anumite metode dependente de competenţa autorilor şi de premisele pe care ei le adoptă” .

Plecând de la premisa că teoriile influenţează capacitatea oamenilor de a se manifesta, e important ca oamenii să deţină teorii cu posibilităţi explicative cât mai mari . Limitele teoriilor determină şi limitele capacităţilor lor de acţiune şi evaluare.

Aceasta face ca pentru a depăşi stadiul nesatisfăcător al condiţiei umane să nu fie suficientă adoptarea de măsuri de natură practică, oricare ar fi ele. Şi în cazul sistemului militar e necesar ca pentru a face faţă noii fizionomii a confruntărilor actuale, să se treacă de la încercări de eficientizare prin reconsiderări continue, succesive, de la operarea cu vechile structuri de cunoştinţe la reformularea şi utilizarea unora noi, care să răspundă mai bine noilor cerinţe, adică, la lucrul cu teorii mai performante.

„Câştigul” îl va avea în final partea care va folosi teorii mai avansate, care pot să dea realităţii o interpretare adecvată, permiţând posibilitatea producerii de modificări conştiente, intenţionate în cadrul realului pentru atingerea anumitor scopuri. „Câştigul” înseamnă însă în primul rând rezolvarea diferendelor prin evitarea confruntării armate. Acest lucru se poate face, pe lângă alte metode pe care le are statul şi prin utilizarea instrumentului militar.

Începând de la apariţia germenilor conflictului şi până la organizarea şi desfăşurarea confruntării armate se acţionează în fiecare etapă cuprinsă de-a lungul acestui drum în funcţie de situaţie şi de capacitatea decidentelor (sistemelor de conducere abilitate), utilizând mai mult sau mai puţin teoriile.

A acţiona conform unei teorii înseamnă a se raporta într-un anume fel conform anumitor idei, principii, modele, „scheme” la anumite aspecte considerate relevante ale realităţii. Mai înseamnă un anumit mod de interpretare a realităţii , fapt ce înseamnă raportarea la aceasta într-un anumit fel.

A acţiona conform unei teorii nesatisfăcătoare (care reduc posibilităţile de cunoaştere), implică existenţa posibilităţilor de a nu ajunge la rezultatele scontate, cât şi existenţa unor consecinţe ce nu au fost luate în considerare. Astfel, urmărindu-se un anumit obiectiv se generează o stare de lucruri neurmărită. Aceste efecte numite “perverse” de către Boudon R. , nu au neapărat caracter de noutate, dar faptul că sunt neaşteptate, surprinzătoare, face să scadă încrederea în utilizarea teoriilor ce le-au generat.

A aborda cu astfel de teorii domeniul militar, mai ales a acţiunii militare în cadrul confruntărilor armate, pune în evidenţă în mod clar dimensiunea impactului „efectelor perverse” asupra existenţei, asupra realităţii odată cu observarea abaterilor de la scopul propus.

Deşi nu putem avea în nici un caz o imagine cuprinzătoare şi exactă a ceea ce ne înconjoară, merită să încercăm să folosim acele teorii care să ne apropie suficient de realitate pentru ca, acţionând conform acestora, să putem obţine în domeniile ce ne interesează erori acceptabile.

Existenţa unor teorii avansate, chiar cunoaşterea acestora, nu presupune şi utilizarea lor sau crearea cadrului aplicativ care să le exploateze. Aceasta nu vine doar din opoziţia la schimbare ci şi din faptul că de cele mai multe ori presupune şi un consum suplimentar de resurse dar totuşi eficienţa va exista.

Utilizarea unui nou model teoretic chiar şi beneficiind de condiţii care uşurează acest proces, precum şi recunoaşterea superiorităţii noului model, existenţa curentului de opinie favorabil, nu este şi nu trebuie să fie un proces linear. Astfel, întrucât ştiinţa nu realizează o dezvoltare prin acumulare, trecerea de la o teorie la alta e una revoluţionară, presupunând reconsiderări ale premiselor, fundamentelor, metodelor, familiilor de concepte ş.a.m.d., deci e vorba de o revoluţie ştiinţifică, o schimbare fundamentală nu de construire la nesfârşit pe aceeaşi temelie .

Aşadar a acţiona în afara câmpului unei teorii înseamnă a acţiona în modalităţi empirice. Aceasta este o fază caracteristică oricărei fiinţe umane. În devenirea sa, omul nu se poate, desigur, raporta la propria persoană sau la mediul înconjurător folosind de la bun început modele teoretice. Pentru aceasta nu trebuie să atingă doar un anumit stadiu de dezvoltare fiziologică, ci şi să aibă o anumită pregătire intelectuală. Acest lucru este valabil şi pentru nivelul social. Ajungerea la capacităţi teoretice de analiză nu a fost posibilă „dintr-o dată” şi fără a trece prin faza empirică, ştiinţa bazându-se foarte mult pe modelele empirice de cercetare. Modelele reducţioniste, utilizate pentru conturarea, cel puţin într-o fază iniţială, a formării oamenilor ( ne referim la formarea într-un cadru instituţionalizat ) a unei imagini despre lumea înconjurătoare, nu pot fi luate în considerare fără rezultatele cercetării ştiinţifice, obţinute prin modele empirice. Aceste modele se bazează pe rezultatele observaţiei pe „experienţă”, experimentul fiind maniera prin care se verifică ipotezele de le care se pleacă. Modelul empiric este unul verificaţionist, pragmatic chiar, care consideră că realitatea este măsurabilă. Ce nu poate fi măsurat este considerat ca fiind ireal ( se cunoaşte atitudinea ştiinţei „clasice”, vis–a-vis de cazul aşa ziselor fenomene „paranormale”).

Un instrument caracteristic ştiinţelor empirice este raţionamentul inductiv; acest model al gândirii umane constă într-o inferenţă ( operaţie a gândirii prin care se trece de la un enunţ la altul ) de la enunţuri singulare( descrieri, observaţii, experimente, calcule făcute cu anumite mărimi ), la enunţuri universale, la ipoteze sau teorii. Astfel se detectează similarităţile şi/sau diferenţele fenomenelor naturii sau obiectelor naturii, sub forma unor formulări generale-aşa numitele legi ale naturii.

A gândi empiric înseamnă deci , a te raporta la realitate conform unor date „aici şi acum” a acţiona asupra acesteia conform necesităţilor şi posibilităţilor actuale, în scopul obţinerii unor rezultate palpabile şi imediate şi nu doar neglijând, dar nici prevăzând existenţa consecinţelor viitoare ale acţiunilor din prezent

Inevitabil într-o primă perioadă, organizaţiile au fost conduse doar empiric. Fiind consecinţe ale posibilităţilor unor oameni de a interacţiona întru realizarea unor obiective mai complicate, conştientizate totuşi în limite ale modalităţii empirice de procesare, activităţile gestionare sunt şi ele de natură empirică. Deci se referă la aspecte concrete, aşa cum pot fi ele sesizate şi soluţionate de către oamenii care îşi asumă roluri gestionare. Astfel de gestionări se referă la obiectivele interacţiunilor, la modalităţi de organizare a interacţiunilor întru realizarea obiectivelor, la dificultăţile ce pot să se contureze pe parcurs, la modalităţi în care dificultăţile pot fi depăşite.