Baza Teoretică a Formării Competenței de Conducere

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă îşi propune să surprindă aspecte cu privire la rolul conducătorului într-o organizaţie, precum şi necesitatea formării competenţei de conducere. Am ales această temă deoarece, în scurt timp, mă voi alătura acestei funcţii, de conducător, fapt pentru care tema tratată este binevenită pentru oricare dintre studenţii Academiei Forţelor Terestre.

A conduce înseamnă a-ţi asuma responsabilitatea. Procesul de conducere reprezintă un raport între oameni, un raport între conducători şi conduşi, între care trebuie să existe anumite relaţii pentru a duce la bun sfârşit un scop propus. Modul în care se realizează aceste relaţii, interacţiuni, scot în evidenţă competenţa de conducere a celui care ia decizii. Desigur, competenţa de conducere nu se reduce numai la relaţiile care se stabilesc între conducători şi conduşi, însă ele prezintă o importanţă deosebită în realizarea actului de conducere.

Conducătorul deţine un rol deosebit de important, poate cel mai important într-o organizaţie. El este cel care ia decizii în orice situaţie, care are sarcina de a asigura un climat de muncă propice desfăşurării în bune condiţii a activităţii, care are datoria de a se interesa de problemele şi nevoile subalternilor săi, realizându-se astfel ceea ce se numeşte comunicarea, deoarece numai în acest mod obiectivele organizaţiei respective pot fi îndeplinite la un nivel ridicat.

Lucrarea este structurată în trei capitole, în funcţie de bibliografia studiată, aspectele prezentate încercând să sintetizeze o lucrare solidă din punct de vedere teoretic.

În primul capitol am încercat să identific rolul important pe care îl are un conducător într-o organizaţie şi care sunt implicaţiile socialului în formarea competenţelor.

Conducătorul este persoana cea mai competentă din grupul pe care îl conduce, cel puţin sub raport profesional şi comportamental. El trebuie să dovedească în toate împrejurările că are curajul răspunderii faptelor sale fiind capabil să pună capăt intervenţiei sale atunci când procesul se desfăşoară corespunzător. Prin statusul şi rolurile ce trebuie să le joace, prin felul în care este selecţionat şi pregătit reprezintă persoana competentă să formuleze şi să implementeze decizii.

Cel de-al doilea capitol îşi propune o prezentare a ceea ce reprezintă competenţa şi cum se formează ea, precum şi evidenţierea unor modalităţi optime de dobândire a acesteia.

Competenţa este ’’ rezultatul cumulativ al istoriei personale şi interacţiunii sale cu lumea exterioară’’ sau ’’ capacitatea de a informa şi modifica lumea, de a formula scopuri şi de a le atinge’’.

În ultimul capitol se face trecerea de la problemele generale la problemele cu caracter particular, evidenţiind aici aspecte cu privire la formarea competenţei de conducere în organizaţia militară. Tot aici, prin partea practică s-a încercat observarea fenomenului formării competenţei de conducere în Academia Forţelor Terestre în raport cu mediul civil.

Cu toate acestea subiectul propus spre rezolvare nu este epuizat. Lucrarea rămâne deschisă oricăror completări.

CAP. 1

ROLUL DE CONDUCĂTOR ŞI COMPETENŢA NECESARĂ EXERCITĂRII ACESTUIA

1.1Conexiuni între rolul social şi competenţa.

Omul este o ’’ fiinţă gânditoare’’, o fiinţă înzestrata cu capacităţi de cunoaştere. Ca ’’ homo sapiens’’, fiinţa umana a declanşat o neîncetată expansiune a cunoaşterii asupra realităţii înconjurătoare şi asupra ei înşişi. Frontierele cunoaşterii, extrem de mobile, se lărgesc în permanenţă iar potenţa de cunoaştere a omenirii în ansamblu este, în principiu, în permanentă creştere. Omul însă ca individ izolat, are capacităţi restrânse, limitate de cunoaştere, de aceea nevoia de cooperare, schimbul de informaţii este o necesitate a omului care de cele mai multe ori se manifesta într-o organizaţie. Nevoia de cooperare este factorul esenţial în geneza organizaţiilor.

În cea mai generală expresie a sa omul este o fiinţă socială. Omul ca entitate, ca individ, trăieşte şi nu poate trăi decât împreună cu semenii săi.

Omul este o categorie de relaţii. El nu există decât ca termen într-o relaţie prin care este permanent legat de alţi oameni. Societatea, ca ţesătură socială, este formată din multitudinea relaţiilor inter-umane, fapt pentru care omul se valorizează prin semenii săi, ’’ măsura’’ valorii individului (general-umană, morală, profesională) este data de către societate, de către semeni; chiar propria imagine a omului despre sine însuşi este data, în principal şi de regulă, de imaginea pe care omul o primeşte de la ’’ ceilalţi’’ si prin ’’ ceilalţi’’; deci omul se afirmă şi se construieşte ca om împreună cu semenii într-o organizaţie, într-o colectivitate umană