Cercetarea Fundamentală și Aplicativă ca Sursă de Inovație

Capitolul I

Introducere

1.1 Definirea termenilor de cercetare-dezvoltare şi inovare

Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, denumite in continuare cercetare-dezvoltare, sunt principalele activităţi creatoare si generatoare de progres economic si social.

Inovarea reprezintă activitatea orientată către generarea, asimilarea şi valorificarea rezultatelor cercetării-dezvoltării in sfera economică şi socială.

Inovarea de produs reprezintă introducerea în circuitul economic a unui produs nou sau cu unele caracteristici îmbunătăţite în mod semnificativ, astfel încât să se ofere consumatorului servicii noi sau îmbunătăţite.

Inovarea tehnologică reprezintă introducerea în circuitul economic a unui proces sau a unei tehnologii ori ameliorarea semnificativă a celor existente, inclusive îmbunătăţirea metodelor de gestiune şi organizare a muncii.

1.2 Componentele activităţii de cercetare-dezvoltare

Activitatea de cercetare-dezvoltare cuprinde:

-cercetarea fundamentală;

-cercetarea aplicativă;

-dezvoltarea tehnologică;

-inovarea.

Cercetarea fundamentală reprezintă activitatea desfăşurată, în principal, pentru a dobândi cunoştiinţe noi cu privire la fenomene şi procese, precum şi în vederea formulării şi verificării de ipoteze, modele conceptuale şi teorii. Activitate cu caracter teroretic, cercetarea ştiinţifică fundamentală vizează identificarea şi studierea unor noi teorii, lărgind astfel sfera cunoaşterii ştiinţifice în domeniul investigat. Rezultatul cercetării fundamentale presupune elaborarea unui sistem finalizat de cunoştinţe ştiinţifice destinat înţelegerii aspectelor fundamentale, de ordin foarte general ale fenomenelor, fără a se urmări o aplicaţie specifică a acestora. Aceste investigaţii pot fi:

• libere în plan teoretic ( nu se stabilesc anterior scopuri; vizează obţinerea unor cunoştinţe noi, cercetătorul alegându-şi singur direcţia de investigat);

• orientate spre un anumit scop ( presupun limitarea domeniul ştiinţific cercetat şi a obiectului investigat; cercetătorul dispune de o formulare prealabilă a problemei teoretice).

Cercetarea aplicativă reprezintă activitatea destinată, în principal, utilizării cunoştiinţelor ştiinţifice pentru perfecţionarea sau realizarea de noi produse, tehnologii şi servicii.Cercetarea ştiinţifică aplicativă se diferenţiază de cea fundamentală prin faptul că activitatea de investigare este orientată către o aplicaţie practică cu caracter specific, urmărind să aibă aplicabilitate imediată în realitatea practică. La fel ca în cercetarea fundamentală, obiectivul central al cercetării aplicative este amplificarea volumului de cunoştinţe în domeniul investigat. Asistăm, în prezent, la diversificarea tematică şi amplificarea numerică a proiectelor de cercetare aplicativă în management. Această necesitate este generată de dezvoltarea şi promovarea, în ultimul deceniu, a unui sistem managerial centrat pe valorile cunoaşterii, sistem a căror modalităţi concrete de acţiune trebuie reflectate în practica managerială. Cercetarea ştiinţifică managerial-aplicativă este dirijată spre identificarea unor tehnici şi metode concrete de organizare, coordonare şi control a procesului managerial.

Dezvoltarea tehnologică este formată din activităţile de inginerie a sistemelor şi de inginerie tehnologică, prin care se realizează aplicarea şi transferal rezultatelor cercetării către agentii economici, precum şi în plan social, având ca scop introducerea şi materializarea de noi tehnologii, produse, sisteme şi servicii, precum şi perfecţionarea celor existente şi care cuprinde:

a) cercetare precompetitivă, ca activitate orientată spre transformarea rezultatelor cercetării applicative in planuri, scheme sau documentarii pentru noi produse, procese ori servicii, incluzând fabricarea modelului experimental şi al prototipului, care nu pot fi utilizate in scopuri comerciale;

b) cercetarea competitivă, ca activitate orientată spre transformarea rezultatelor cercetării precompetitive in produse, procese şi servicii care pot raspunde, in mod direct, cererii pietei, incluzând şi activitatea de inginerie a sistemelor, de inginerie şi proiectare tehnologică.

1.3 Activităţile de cercetare-dezvoltare din România

În România activitatea de cercetare-dezvoltare constituie prioritate naţională şi are un rol determinant în strategia de dezvoltare economică durabilă.

Guvernul promovează, susţine, dezvoltă şi stimulează activitatea de cercetare-dezvoltare de interes naţional, scop în care:

a) adoptă politici de stimulare şi coordonare la nivel naţional a activităţii de cercetare-dezvoltare şi inovare;

b) asigură surse de finanţare şi instituie structuri organizatorice corespunzătoare pentru administrarea fondurilor respective ;

c) elaboreaza politici şi emite reglementări pentru crearea in economie a unui mediu favorabil , protecţia patrimoniului ştiinţific naţional, pentru difuzarea, absorbţia şi valorificarea rezultatelor activităţii de cercetare-dezvoltare in scopul dezvoltării economice durabile, al creşterii bunăstarii şi al calităţii vieţii, al îmbogăţirii patrimoniului naţional şi internaţional al cunoaşterii.

Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul unităţilor şi instituţiilor de drept public şi de drept privat care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.

Din sistemul naţional de cercetare-dezvoltare face parte sistemul de cercetare-dezvoltare de interes naţional, care cuprinde următoarele categorii de unităţi de drept public, acreditate in acest sens, conform prevederilor ordonanţei 57/2002:

a) Institute naţionale de cercetare-dezvoltare;

b) Institute, centre sau staţiuni de cercetare ale Academiei Române şi de cercetare-dezvoltare ale academiilor de ramură;

c) Instituţii de învătământ superior acreditate sau structuri ale acestora;

d) Institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate in cadrul societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi regiilor autonome de interes naţional.