Comunicarea Organizațională

COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ

Comunicarea oferă posibilităţi în viaţa socială, implicit în cea organizaţională, ea jucând un rol imens în existenţa umană. Ideea comunicării ca element şi mijloc esenţial al vieţii individuale şi sociale este larg acceptată atât de sociologi şi antropologi, cât şi de psihologi. Comunicarea este considerată ca reprezentând chiar un factor sociogenetic, fără comunicare societatea umană neputând exista. „Organizarea socială este imposibilă fără comunicare.” (Miller, 1954, p. 337). Comunicarea a fost repede inclusă printre funcţiile importante ale organizaţiilor, alături de alte funcţii (de organizare, conducere, decizie etc.). Organizaţiile au început să fie din ce în ce mai mult interesate de imaginea lor faţă de public, clienţi, furnizori, cumpărători etc. De asemenea, fiecare manager, indiferent de nivelul ierarhic, a început să ţină la imaginea sa în ochii superiorilor, egalilor şi subordonaţilor. S-a remarcat la un moment dat că ceea ce se numeşte capitalul-imagine este mai important chiar decât capitalul economic, financiar.

Studiul comunicării organizaţionale a intrat demult în preocupările cercetătorilor sau ale practicienilor interesaţi de bunul mers al organizaţiilor. Începând cu teoriile clasice, continuând cu cele neoclasice şi terminând cu cele moderne, aproape că nu a existat gânditor care să nu se refere într-o formă sau alta la rolul comunicării organizaţionale. Pentru Taylor, o foarte mare importanţă o avea comunicarea plan ierarhic, în timp ce pentru Fayol, era esenţială comunicarea în plan orizontal realizate intre persoane aflate la acelaşi nivel ierarhic, dar aparţinând unor linii ierarhice diferite, aşa numitele „Gang Plank”. Dacă pentru ambii esenţială era comunicarea dintre şefi şi subordonaţi, pentru reprezentanţii curentului relaţiilor şi resurselor umane (Mayo, McGregor, Likert etc.) covârşitoare devin relaţiile de comunicare dintre membrii grupurilor. Se deschide astfel drumul studierii comunicării informale, multă vreme neglijată. Teoriile moderne aduc cu ele o perspectivă integrativă în studiul comunicării, care este extinsă la nivelul întregii organizaţii. Se conştientizează rolul factorilor externi, de mediu (mai ales tehnologici) precum şi nevoia corelării sau contingenţei unor fenomene diferite (sociale şi psihologice). Orientările mai noi (postmodernismul, psihologia critică, feminismul) propun alternative pentru viaţa organizaţională, centrate pe sublinierea puterii şi dominaţiei şi pe sublinierea puterii şi dominaţiei şi pe accentuarea flexibilităţii şi trecerii la autoconducere.

Noul context în care este abordată comunicarea organizaţională este radical modificat faţă de cel în care au evoluat multe dintre concepţiile şi teoriile amintite. Natura societăţii şi a muncii s-au schimbat atât de mult încât cu greu vechile concepţii mai corespund. Conceptul de societate industrială a fost înlocuit cu cel de societate informatizată. Două caracteristici ale noii societăţi – globalizarea şi tehnologia informaţiei – au produs şi vor produce încă modificări majore în distribuţia cunoaşterii şi puterii (Toffler, 1995). Societatea actuală este însă nu doar informatizată, ci chiar suprainformatizată, fapt care s-ar putea dovedi extrem de periculos la un moment dat. Suprainformatizarea şi informarea oarbă bazată pe mistificarea participanţilor, iluzia transparenţei, saturaţia informaţională pot avea efecte incontrolabile şi întârziate. „Informaţia are tot mai mari şanse de a deveni un soi de bombă neexplodată în sensul că informaţiile nu au efectul scontat, ele nu doar că nu rezolvă problemele, dar provoacă noi probleme, se recurge la pseudoinformaţii – informaţii fără destinatar şi fără semnificaţii” (Cuilenburg, Scholten, Noomen, 1998, p. 72). Cele de mai sus sunt specifice mai mult pentru informaţiile vehiculate în mass-media, dar pot fi sugestive şi pentru mediile organizaţionale, care tind, şi ele, spre suprainformatizare. Este un fapt curent, vizibil şi cu ochiul liber, că milioane de slujbe rutiniere, mai ales manuale, au dispărut, lăsând locul slujbelor noi ce presupun utilizarea tehnologiilor sofisticate. Trăim astăzi într-o „eră a comunicaţiilor”, computerele invadându-ne viaţa. S-a conturat chiar ipoteza că, pe cât este mai sofisticată tehnologia, pe atât este mai mare eficienţa. Aceasta deoarece noile tehnologii informaţionale oferă organizaţiilor oportunitatea de a lua în considerare problemele comunicaţionale asociate cu difuzia geografică a forţei de muncă. Teleconferinţa sau poşta electronică (e-mail) ajută la îmbunătăţirea fluxului de informaţii şi la facilitarea coordonării oamenilor din diferite localităţi (Langan-Fox, 2001, p.188). „Ne mişcăm dinspre o eră în care oamenii caută conexiuni unul cu altul spre o eră în care va trebui să decidă când şi unde să se deconecteze – în ambele cazuri: electronic şi social” considera Apgar (Apgar,1998, p.121) referindu-se la beneficiile pe care le aduc noile tehnologii infornaţionale şi insistând şi asupra unora dintre problemele create de ele. Deşi respectiva idee nu e absolut nouă, ea fiind regăsită încă în celebra lucrare a lui Chester Bernard, The Functions of The Executive, apărută în 1938, cercetătorii actuali o preiau şi o fundamentează sub raport ştiinţific.