Concepte și fenomene de creativitate și creație - metode ale creativității - organizarea și dezvoltarea creativității individuale și de grup

Concepte şi fenomene de creativitate şi creaţie

Creativitatea, forma superioară a activităţii umane, a devenit, mai ales în ultimele 2 decenii, o problemă importantă a cercetărilor ştiinţifice în numeroase ţări. Prin preluarea de către maşini a activităţilor intelectuale repetitive, creşte tot mai mult cerinţa de muncă creatoare şi inventivitate. Progresul tehnico-ştiinţific nu se poate realiza fără dezvoltarea capacităţilor creatoare ale omului. De aici unele sarcini importante ce revin ştiinţelor social umane, cu deosebire psihologiei, în studiul creativităţii.

În 1950 J.P.Guilford arăta, în cuvântarea sa în calitate de preşedinte al asociaţiei americane de specialitate, că, examinând îndexul buletinului “psychological abstracts”, pe o perioadă de 23 de ani de la apariţie, a constat că, din numărul total de 121.000 de titluri semnate şi adnotate, numai 186 se refereau la creativitate. Aceste lucrări erau subsumate în index conceptelor creativitate, imaginaţie, originalitate, gândire, teste referitoare la această arie de programe. Prin urmare, numai 0,153% din cărţile si articolele cuprinse în indexul buletinului menţionat pe o perioadă de aproape un sfert de secol, se refereau la creativitate.

Cercetările asupra creativităţii au abordat treptat cele mai variate tipuri, grade şi niveluri ale activităţii creatoare. Gruper, Terrell şi Wertheimer scriu, în prefaţa culegerii „Contemporary approaches to creative thinking”, că studiul creativităţii nu trebuie să se limiteze la eminenta, la extraordinara: „exisă inrudiri între creativitatea mica şi mare şi probabil între creativitatea de fiecare zi şi aceea a unui mare, om de ştiinţă şi artist. Dacă noi includem „creativitatea de toate zilele” în studiul nostru, putem fi în primejdia de a face concepţia noastră fără sens; dar dacă o excludem, putem cădea în capcana teoriei “omului mare”, care nu ne lasă nici o cale de mişcare între comun şi sublim”.

Prin deceniul al 3-lea al secolului nostru, problema creativităţii a început să fie abordată prin studii de „selectie a capacităţilor” şi „selecţia valorilor”, „copii superiori înzestrati” etc. Accentul s-a pus pe identificarea cu ajutorul testelor de inteligenţă a copiilor cu un coeficient de inteligenţă ridicat şi studierea dezvoltării lor. Una din cele mai ample cercetări în această direcţie a fost efectuată de L.M.Terman, începand din 1922. Terman şi grupul său de colaboratori au selectat, dintr-o populaţie scolară de 250000 elevi, un nr. de circa 1500, având un coeficient de inteligenţă de peste 140 Acest eşantion de subiecţi a fost urmărit pe parcursul a câtorva decenii pentru a se cunoaşte dezvoltarea lor ulterioară şi succesul lor în viaţă.

Deşi cercetările lui Terman, ca şi alte cercetări similare, au arătat o anumită relaţie între nivelul inteligenţei măsurate prin testele traditionale şi anumite performanţe creative, s-a considerat că IQ nu este o condiţie satisfăcătoare a creativităţii.

J.P. Guilford a arătat că testele de inteligenţă cer subiecţilor un răspuns corect predeterminat, un singur răspuns posibil, ceea ce favorizează mai degrabă pe subiecţii cu gândire convergentă decât pe cei cu gândire divergentă, pentru care ar fi indicate probe ce permit o varietate de răspunsuri şi în care se poate manifesta independenţa de gândire a subiectului. Gândirea divergentă ar fi în esenţă gândirea creatoare. Spre deosebire de gândirea convergentă, care implică o metodă standard de rezolvare, de căutare a soluţiei corecte, care este una singură, gândirea divergentă este orientată în direcţii diferite, spre o diversitate de soluţii, când pot fi mai multe soluţii acceptabile, dar căi date de rezolvare nu sunt. Aceste căi trebuie să fie găsite prin modificarea direcţiei gândirii, plecând de la o informaţie la alta.

Cercetarile lui Guilford iniţiaza o nouă direcţie în studiul creativităţii. Trebuie totuşi să menţionam că aceste studii reduc, în general, creativitatea la activitatea multilaterală a gândirii, o cosideră ca o formă a activităţii cognitive. Treptat acest înteles a fost depăşit, prin includerea în fenomenul creativ şi a factorilor de personalitate.

La noi în ţară problema ”înzestrarii superioare” a fost pusă prima dată de către F.Stefanescu Goanga în lucrarea sa „Selecţia capacităţilor şi orientarea profesionistă” (1929). El arăta că niciodată ca în timpurile noastre nu a fost o cerinţă atat de imperioasa de oameni cu capacităţi remarcabile datorită problemelor atât de numeroase sş complexe pe care societatea le are de rezolvat „ în astfel de împrejurări nu e de mirare că fiecare popor conştient de menirea sa face cele mai mari sforţări să producă un numar cât mai mare de oameni eminenţi, cu aptitudini superioare şi variate, de specialişti îndemânatici şi creatori în toate ramurile activităţii umane”.

Cercetările asupra creativităţii, în sensul propriu al cuvântului, au inceput să fie abordate în ţara noastră aproximativ după 1956. Preocupări susţinute în acest sens au existat şi înainte de această dată, fiind cunoscut aportul românesc la patrimoniul universal de invenţii şi inovaţii, în numeroase domenii ale ştiinţei şi tehnicii (G. Constantinescu - rezultate remarcabile în domeniul sonicităţii, efectul Coandă, cibernetica lui Odobleja, avionul lui Vuia , Stiloul lui Poenaru etc). Psihologii au abordat probleme cum sunt: particularităţile gândirii creative, creativitatea individuală şi de grup, detectarea şi formarea cercetătorilor ştiinţifici, creativitatea tehnică etc.