Conflictele de Muncă

Introducere

Conflictele de muncă reprezintă acele dezacorduri(litigii) individuale sau colective născute între angajator şi salariaţi cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Deşi nu sunt de dorit, dat fiind complexitatea raporturilor juridice de muncă, conflictele de muncă sunt invitabile, existând situaţii când între salariaţi şi angajator apar dezacorduri cu privire la condiţiile de muncă.

În acest sens, a intrat în vigoare Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, reglementare care transpune în cadrul dreptului social cerinţele economiei de piaţă, sesizeză impactul principiilor Cartei Sociale Europene şi respectă convenţiile în materie ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, precum şi acelea referitoare la aplicarea principiilor de organizare şi negociere colectivă.

Capitolul I

Noţiuni generale despre contractul individual şi

contractul colectiv de muncă

Secţiunea nr.1

Contractul individual de muncă

Rolul şi importanţa muncii pentru sine dar şi pentru societate a determinat apariţia şi dezvoltarea unei instituţii juridice – contractul de muncă care prin configuraţia sa asigură stabilitate şi normalitate unei categorii aparte de relaţii sociale – respectiv relaţiile de muncă.1

Din perspectiva istorică contractul individual de muncă nu a cunoscut o delimitare faţă de dreptul civil fiind considerat ca o varietatea a contractului de locaţiune a lucrărilor – reglementat de dispoziţiile art.1470 pct.1 Cod civ. reglementare care viza nu forţa de muncă ci finalitatea ei materializată în lucruri sau lucrări.

Art.10 din Codul muncii defineşte contractul individual de muncă ca fiind un contract în temeiul căruia o persoană fizică denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.

Disp. art. 10 din Codul muncii care reprezintă un progres faţă de reglementarea anterioară într-o formulare generică stabileşte obligaţia salariatului de a presta munca “…pentru şi sub autoritatea unui angajator…”, asigurându-se importante garanţii juridice, atât în ceea ce priveşte prestarea efectivă a muncii, cât şi în ceea ce priveşte limitele de executare a raportului de autoritate din partea angajatului.

În schimbul prestării muncii şi acceptării raportului de autoritate din partea angajatorului, salariatul primeşte o remuneraţie definită salariu.

Din definiţia legală a contractului individual de muncă rezultă că acesta se caracterizează prin 3 elemente:

• prestarea muncii;

• raportul de autoritate în favoarea angajatului;

prestarea muncii şi raportul de autoritate în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.1

Părţile contractante sunt persoana fizică – salariat şi persoana fizică sau juridică – angajator.