Crucea roșie

1. Sistemul de sănătate din România

În urma celui de-al Doilea Război Mondial, sistemul medical românesc a fost unul tip Semashko, cu finanțare din partea statului. Acesta se baza pe monopolul statului, administrări rigide și pe planificări centralizate. Procesul de reformă a început în anul 1990, odată cu proiectul finanțat (150 mil. $) de Banca Mondială, "O Românie sănătoasă".

În prezent, sistemul medical din România este format dintr-o serie de spitale, policlinici și instituții medicale, prin 42 de Direcții Județene de Sănătate Publică, deținute aproximativ integral de către Ministerul Sănătății și Familiei. Printre princiipile acestui sistem medical bazat pe asigurări sociale se numără: garantarea confidențialității serviciului de sănătate, concurența între furnizorii serviciilor medicale și libertatea alegerii de către asigurat a acestuia, solidaritatea, respectarea pacientului și asigurarea calității serviciilor. Scopul îl constituie asigurarea accesului nediscriminatoriu și echitabil la un pachet de servicii medicale de bază pentru cei asigurați.

Este cunoscut că sănătatea constituie un domeniu care a rămas în urma dezvoltării generale economice. Acesta este un serviciu public, fapt care s-ar traduce printr-un grad mare de responsabilitate din partea angajaților, dar, din cauza condițiilor, aceștia aleg vestul Europei, în defavoarea României și cu toții simțim de ce. Așadar, românii decid să se trateze în străinătate, întrucât statisticile sistemului sunt îngrijorătoare: printre primii la mortalitate și ultimii la consumul de medicamente.

Statisticile Biroului European de Statistică Eurostat ilustrează că România acordă pentru sănătatea unui pacient 388 €, cifră care ne clasează chiar și în urma vecinilor bulgari, cu 504 €, sau unguri, cu 757 €.

România dispune de un sistem medical putred, în care singurul mod prin care să se conformeze standardelor europene este ca statul să intervină și să corecteze deficitul, întrucât nu sunt sufiecienți banii colectați pentru sănătate. Însă, în realitate, suntem foarte departe, deoarce investițiile sunt inechitabile și sunt implementate defectuos, astfel că problema apare de la cheltuirea resurselor din spitale. Așadar, una dintre cele mai mari probleme este lipsa unor mecanisme clare de control, la fel ca competențele celor care conduc sistemul și care au în ordine politicile de sănătate, iar din păcate, acestea se răsfrâng asupra pacienților.

Analiză SWOT a sistemului medical românesc

Puncte forte

• Personal bine pregătit

• Servicii gratuite Oportunități

• Distribuirea unor fonduri în mod corespunzător, strategic

• Înlocuirea completă a management-ului cu unul capabil

Puncte slabe

• Fonduri insuficiente și inechitabile

• Lipsa medicamentelor

• Lipsa controlului

• Condiții foarte proaste pentru pacienți

• Ultima poziție în clasamentele Uniunii Europene Amenințări

• Din cauza salariilor mici, cadrele medicale aleg să părăsească țara

• În lipsa condițiilor de igienizare, există riscul ca bolile să se răspândească de la un pacient la altul

1.1. Sistemul de sănătate de stat vs. cel privat

Experiența dată, personalul mult mai amabil, aparatele performante sunt vizibil superioare în mediul privat, deși de cele mai multe ori gratuitatea de la stat tinde să atragă. Diferențele sunt unele imense și pot afecta chiar și actul medical în sine. Însă, într-o oarecare măsură, sănătatea publică și privată au ajuns să coexiste, granița fiind aproape neclară. Deși bugetul sistemului privat este unul mai mic în comparație cu cel de stat, medicina privată dispune de un potențial imens, potențial bazat pe creșterea numărului de asigurări de sănătate private, cu toate că acestea nu sunt foarte răspândite, într-un studiu GFK (4,5% din cei interogați au asigurare privată și numai 4% au abonament la o clinică – care sunt, în cele mai multe cazuri, bonusuri extrasalariale).