Cultura Organizațională

INTRODUCERE

În procesul transformărilor care au loc în societatea contemporană, un rol aparte îi revine culturii organizaţionale. Fiind un factor ce determină succesul activităţii organizaţiei, cultura reprezintă un element esenţial, indispensabil pentru progresul social. Domeniul de studiu al culturii organizaţionale are o istorie relativ recentă, termenul a început să fie utilizat pe larg în anii `80 ai secolului al XX-lea. Interesul faţă de cultura organizaţională se explică prin faptul că la etapa actuală comunitatea mondială este marcată de asemenea procese de anvergură ca globalizarea economiei şi informatizarea societăţii, ceea ce a condus la apariţia unor noi forme şi metode de organizare a activităţii umane. Ritmul schimbărilor tehnologice impun noi cerinţe faţă de practicile organizaţiilor şi oamenii care activează în cadrul lor. În aceste condiţii, organizaţia economică se centrează mai mult pe cunoştinţe şi comunicare, decât pe control şi ierarhie administrativă. Noile tehnologii presupun poziţionarea potenţialului uman pe primul plan, fiind reconsiderată şi tehnologia organizaţională, în structura căreia există nu numai norme şi reguli formale, dar şi proceduri informale. Cunoaşterea de către personal a legilor, normelor, procedurilor informale creează condiţii pentru realizarea anumitor verigi din lanţul tehnologic. Totalitatea valorilor, procedeelor, normelor de comportament, acceptate într-o organizaţie ca bază comună de acţiune, ajunge o dominantă a gândirii colective a grupului uman, prin intermediul căreia el îşi rezolvă problemele de adaptare la mediul extern şi de integrare internă. Dorind să ne integrăm în Uniunea Europeană, precum şi în comunitatea mondială, trebuie să reconstruim instituţiile noastre în conformitate cu noile tendinţe pe arena internaţională. Necesită schimbări majore nu numai instituţiile sociale formale, dar şi cele informale: sistemul de valori şi normele comportamentale. Instituirea unui stat democratic şi a unei economii de piaţă, depinde considerabil de realizarea schimbărilor în sistemul de valori, deoarece acestea vizează însăşi existenţa umană. Schimbările în sistemul de valori constituie condiţia primordială a succesului modernizării, ele însă nu pot fi realizate fulgerător, deoarece implică transformări fundamentale în conştiinţa indivizilor.

În domeniul antropologiei filosofice au fost lansate idei importante privind teoria culturii. Cercetările antropologilor: E.Taylor, L.Morgan, J.M.Herskovits, R.Benedict, L.White, R.Linton, C.Levi-Strauss ş.a. au demonstrat că cultura este mecanismul prin care se reglementează viaţa socială, este un mod de existenţă a unui grup uman. Aceste idei au fost preluate ulterior de către specialiştii din domeniul managementului, pentru a formula noţiunea de cultură organizaţională.

Capitolul I. Interferenţa dintre cultură şi organizaţie

I. 1. Analiza conceptului de cultură

Astăzi se vorbeşte tot mai mult de globalizarea vieţii economice, formarea pieţei economice mondiale, apariţia companiilor transnaţionale, a societăţii informaţionale. Deşi globalizarea este un proces istoric care s-a desfăşurat progresiv în decurs de milenii, în prezent a intrat într-o nouă etapă, cea a emergenţei unei economii globale. Înseamnă însă globalizarea o tendinţă de omogenizare a lumii, organizarea vieţii umane după principii comune, existenţa unor valori unice pentru toată omenirea? Unii adepţi ai acestei teorii consideră că mondializarea economică va conduce la o mondializare culturală. „Trebuie să deplasăm câmpul de observaţie şi de analiză de la mondializarea economică, care înseamnă extinderea pieţei la scară mondială, generalizarea şi intensificarea legăturilor între popoare, naţiuni, grupuri umane, la mondialitatea culturală, care reprezintă treapta finală a mondializării economice” [p.12], susţine G.Leclerc. Nu putem fi de acord cu această afirmaţie, deoarece omenirea a fost, este şi va fi multiculturală. Şi în secolul al XXI-lea vor continua să interacţioneze diferite culturi şi valori, chiar dacă se intensifică interdependenţa comunităţii umane.

Considerăm că una din particularităţile procesului sociocultural de dezvoltare este diversitatea culturală, care a ajuns să fie privită ca o realitate cu semnificaţie ontologică, prin care subiectul uman îşi asigură statutul de fiinţă creatoare. Cultura, ca semn al umanului, nu există decât ca multiplicitate concretă de unităţi etnice şi sociale determinate. În legătură cu procesele de globalizare, multiculturalismul şi dialogul culturilor se află la ordinea de zi astăzi, deoarece specificul cultural divers al ţărilor nu poate fi ocolit ca realitate, cu atât mai mult nu poate fi anulat.

Cultura poate fi definită ca un sistem de simboluri cu o anumită semnificaţie. Simbolul este elementul de bază al culturii, care permite reprezentarea unor obiecte, evenimente, oameni. Creaţia de simboluri prezintă pentru om o funcţie primară, asemenea celorlalte funcţii vitale, de aceea nu putem înţelege cultura dacă nu ţinem seama de faptul că între oameni ca indivizi sociali, ca grupuri, subzistă mereu o realitate intermediară de importanţă majoră. Ceea ce implică faptul că nici realitatea socială, nici realitatea culturală nu pot fi înţelese ca „lumi autonome”, separate, ci numai ca realităţi care interacţionează.

”Omul ca subiect al activităţii este creatorul culturii şi, totodată, creaţia ei, ceea ce înseamnă că omul este purtătorul culturii şi nu cultura însăşi. În raport cu societatea, cultura nu este conţinutul, ci forma ei de existenţă. De exemplu, statul, şcoala, piaţa sunt creaţii ale culturii după forma lor şi realităţi sociale după conţinut” [M.S.Kagan]. Cultura şi societatea sunt diferite ca formă şi conţinut al fenomenelor socioculturale integrale.

Cultura exprimă „modul de viaţă” al unui grup uman, este răspunsul adaptiv al omului dat mediului în care trăieşte şi în afara căruia el nu poate exista. Cultura este un fenomen social ce apare şi se dezvoltă o dată cu apariţia societăţii. Cosmosul cultural rezultă dintr-o ordine spontană, constituind un sistem care se autoorganizează. Raţionalitatea, capacitatea de a produce unelte şi de a munci, conduita teleologică, creativitatea, cunoştinţele, valorile, tradiţiile, obiceiurile, normele, limbajul şi simbolurile, toate într-o sinteză integratoare presupun cultura, care unifică elementele vieţii umane, materiale şi spirituale, perpetuate în societate.