Descentralizarea în administrația publică locală

INTRODUCERE

Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de corpul electoral.

În cazul descentralizării, statul nu îşi asumă singur sarcina administrării, ci o împarte,în anumite cote, cu alte categorii de persoane, cum sunt colectivităţile locale. Sistemul descentralizării înlocuieşte puterea ierarhică – specifică centralizării – cu controlul administrativ de legalitate.

Deconcentrarea administrativă este considerată ca fiind o formă intermediară între organizarea centralizată şi cea descentralizată, caracterizată fiind printr-o oarecare independenţă a organelor locale în fruntea cărora sunt funcţionarii numiţi de organele centrale.

Noţiunea descentralizării are o accepţie largă şi una restrânsă.

În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan local, indiferent de procedeul folosit. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acestuia. Un procedeu este cel al transferului de atribuţii către unităţile administrativ – teritoriale (descentralizarea teritorială). Al doilea procedeu al descentralizării este acela al serviciului public, când se realizează desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau locală şi se conferă acestora personalitate juridică.

Aşadar, literatura de specialitate a impus două forme ale descentralizării:

- descentralizarea teritorială, care presupune faptul că teritoriul statului este împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, care se bucură de independenţă faţă de autoritatea centrală.

- descentralizare tehnică (pe servicii), prin care unul sau mai multe servicii publice sunt scoase din competenţa autorităţilor centrale sau locale şi sunt organizate în mod automat.

Procesul de descentralizare a serviciilor publice va asigura preluarea atribuţiilor administrative şi financiare ale unor activităţi, de către autorităţile administraţiei publice locale - consilii judeţene şi consilii locale şi, reprezintă unul dintre obiectivele pe care administraţia publică românească le are de îndeplinit în perioada următoare.

În prima accepţiune de descentralizarea teritorială, de cele mai multe ori cele două noţiuni de descentralizare şi de autonomie se folosesc împreună ideea de descentralizare implicând şi ideea de autonomie locală.Conducerea unităţilor administrativ-teritoriale create aparţin autorităţilor administraţiei publice locale, care au competenţă materială generală.

Teritoriul României este organizat sub aspect administrativ în judeţe, oraşe şi sate, iar autorităţile prin care se realizează autonomia locală în sate şi oraşe sunt Consiliile locale alese şi primarii aleşi, iar Consiliul judeţean are iniţiativă şi hotărăşte în numele legii în problemele de interes judeţean. În acest sens Constituţia României prevede că teritoriul este organizat sub aspect administrativ în comune, oraşe şi judeţe, iar în condiţiile legii unele oraşe sunt declarate municipii.

Autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Autonomia locală vizează trei componente: organizatorică, funcţională şi gestionară. Autonomia locală se referă pe de o parte la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, iar pe de altă parte la gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Componenta organizatorică se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale (modul de alegere a consiliilor locale şi a primarilor, precum şi atribuţiile lor, sunt stabilite de lege).

Componenta funcţională reprezintă competenţa autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva o parte importantă a treburilor politice fără intervenţia altor autorităţi. Principiul autonomiei locale presupune ca organele administraţiei publice locale să hotărască în mod independent pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor unităţilor administrativ-teritoriale. Însă principiul autonomiei locale presupune o delegare a competenţelor către autorităţile locale numai de ordin administrativ, nu şi legislativ, astfel încât autorităţile administrative teritoriale “nu pot recurge la modificarea structurii

administrative stabilite prin lege şi nici nu pot crea alte autorităţi administrative”

Componenta gestionară se regăseşte în existenţa unui buget propriu, adică a mijloace (venituri) materiale şi băneşti proprii, care să-i permită rezolvarea unor probleme locale. Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale elaborează şi aprobă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi au dreptul să instituie impozite şi taxe locale, în condiţiile legii, deoarece o adevărată autonomie locală nu poate exista fără o autonomie financiară.Una dintre cele mai dificile probleme ale autonomiei locale o constituie autonomia financiară. Administraţia publică locală trebuie să aibă resurse proprii suficiente, de care să dispună în mod liber în exerciţiul componentelor lor, obţinându-se astfel o reală autonomie financiară. Autonomia locală şi descentralizarea au reprezentat principii definitorii în organizarea sistemului de administrare publică locală, conform standardelor internaţionale, acestea fiind prevăzute în Carta Europeană “Exerciţiul autonom al puterii locale”. România a aderat la acest principiu odată cu semnarea Cartei Europene a Exerciţiului Autonomiei Locale,

asumându-şi obligaţia constituirii unui sistem de administraţie publică locală de standard european. Conform Cartei Europene a Autonomiei Locale a Consiliului Europei prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor locale de a decide şi conduce, în limitele stabilite de lege, o parte substanţială a treburilor publice, pe propria lor răspundere şi în interesul populaţiei din zonă. Convenţia Europeană a Autonomiei Locale defineşte autonomia locală ca "principiu stabilit prin Constituţie sau prin legile statelor-părţi, conferind colectivităţilor locale dreptul şi capacitatea de a rezolva şi gestiona în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în interesul populaţiei acestora, o parte importantă din treburile publice”.