Direcțiile de îmbunătățire a protecției muncii - studiu de caz SC Maratex SA

INTRODUCERE

NOTIUNEA DE PROTECŢIE A MUNCII

În sens larg, prin protecţia muncii se desemnează ansamblul de norme obligatorii, respectarea lor fiind asigurată, la nevoie, prin constrângerea de stat, referitoare la organizarea, desfăşurarea, îndrumarea şi controlul procesului muncii, care au ca scop crearea condiţiilor optime pentru apărarea vieţii şi sănătăţii tuturor participanţilor la acest proces, prevenirea accidentelor şi a îmbolnăvirilor profesionale.

În sens restrâns, protecţia muncii priveşte normele de tehnică a securităţii, măsurile concrete, operative, de asigurare a vieţii şi integrităţii fizice a celor ce muncesc.

Noţiunea de protecţie a muncii are deci un conţinut complex care, potrivit din punct de vedere tehnic cuprinde măsurile tehnico-ştiinţifice luate pentru înlăturarea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale, măsuri cuprinse în norme de tehnică a securităţii elaborate pe ramuri ale economiei naţionale, iar din punct de vedere juridic, cuprinde totalitatea normelor de drept referitoare la obligaţiile conducerilor unitarilor societarilor de a asigura personalului muncitor condiţii bune pentru desfăşurarea muncii acestuia.

CAPITOLUL 1

IMPORTANTA ŞI LEGISLAŢIA PROTECŢIEI MUNCII ÎN

ROMÂNIA

1.1. INTEGRAREA PROBLEMELOR PRIVIND PROTECŢIA MUNCII ÎN SFERA DE PREOCUPARI A MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

În societatea modernă, măsurile de protecţie a muncii s-au impus pe măsura creării întreprinderilor industriale mari, în care pericolele de producere a accidentelor erau foarte frecvente, iar condiţiile de muncă erau improprii sau chiar dăunătoare sănătăţii oamenilor.

Legea pentru organizarea meseriilor creditului şi asigurărilor muncitoreşti din 27 ianuarie 1912 a fost un moment important. Prin adoptarea legii s-au reglementat drepturi şi obligaţii între patroni şi muncitori, inclusiv probleme de protecţie a muncii, îngrijire medicală, ajutoare de boală.

În constituţia din anul 1923 pentru prima dată se prevede ca “legea va regula asigurarea socială a muncitorilor în caz de boală, accident.”

În ceea ce priveşte durata zilei de muncă, România, deşi semnatară a convenţiei de la Geneva încă din 1919, a reglementat ziua de muncă de 8 ore abia prin legea din 13 aprilie 1928 asupra ocrotirii muncii minorilor şi femeilor cu privire la durata muncii.

Concediu de odihnă a fost reglementat un an mai târziu, prin Legea Contractelor de muncă din 5 aprilie 1929.

Preocupări privind studiul efortului uman în muncă, boli profesionale şi accidente de muncă, au existat, atâta în străinătate cât şi la noi în ţară sporadic în special în rândurile medicilor.

Prin activitatea de protecţie a muncii se înţelege ansamblul măsurilor ce se întreprind de la nivelul economiei naţionale până la nivelul fiecărui loc de muncă pentru asigurarea integrităţii anatomofuncţionale şi a sănătăţii participanţilor la procesul de muncă din toate compartimentele vieţii economice şi sociale.

Preocupările privind protecţia muncii au apărut deşi timid înainte de apariţia ergonomiei şi de aplicarea ei în organizarea ergonomică a muncii şi a managementului resurselor umane. Având ca tel final protecţia omului în protecţia muncii, măsurile de protecţie a muncii se integrează în mod firesc în sfera de preocupări a managementului resurselor umane, acţionând pentru satisfacerea cerinţelor legii reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta, legea specifică ergonomiei.

1.2. PROTECŢIA MUNCII ÎN ROMÂNIA. PROBLEMĂ DE STAT

Una din trăsăturile esenţiale ale societăţii româneşti contemporane o constituie grija faţă de om în toate domeniile lui de manifestare. În acest scop statul ia un complex de măsuri privind ocrotirea sănătăţii populaţiei, pentru reglementarea timpului de muncă şi de odihnă, pentru protecţia muncii, pentru asigurarea unei bătrâneţi fără griji materiale, acelora care au desfăşurat muncă profesională timp îndelungat.

Protecţia muncii este reglementată în Constituţia României ca o importantă problemă de stat care antrenează preocupări şi răspunderi multilaterale şi la toate nivelurile din partea celor care organizează şi conduc activitatea productive.

Protecţia muncii face parte integranta din procesul de muncă şi are scop asigurarea celor mai bune condiţii de muncă, prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.

Codul muncii conţine prevederi potrivit cărora “protecţia muncii se va asigura încă în faza de proiectare a obiectivelor de realizare şi a investiţiilor precum şi la introducerea de noi procese tehnologice, corespunzător nivelului ştiinţei şi tehnicii moderne.

Unităţile noi sau reutilate nu-şi pot începe activitatea total sau parţial, decât cu autorizarea prealabilă a organelor de protecţie a muncii şi a organelor sanitare.

Comisia Naţionala pentru Protecţia Muncii răspunde pentru îndrumarea, coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a muncii. În legătura cu aceasta are următoarele sarcini:

- realizează politica guvernului în domeniul protecţiei muncii

- stabileşte normele republicane obligatorii de protecţie a muncii

- aprobă normele departamentale asigurând sprijin tehnic calificat ministerelor şi celorlalte organe centrale în promovare de măsuri eficiente de protecţie a muncii, corespunzătoare cerinţelor fiecărei ramuri şi fiecărui sector de activitate

- prin organele sale teritoriale, exercita controlul preventive asupra modului în care conducerile întreprinderilor şi ministerelor realizează în practică măsurile de protecţie a muncii