Etica în sănătate

Capitolul I.Etica in sistemul de sanatate – elemente teoretice

I.1.Generalități: etică și bioetică

Ce este etica? Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a verifica dacă o acţiune sau

un anumit comportament, indiferent de cine îl manifestă, este în concordanţă cu o serie de valori morale. O acţiune poate fi considerată corectă sau nu, dacă este acceptată în primul rând legal, comunitar său religios, iar în acest cazul în care“ceea ce ar trebui fi făcut” se suprapune peste “ceea ce trebuie făcut” şi “ceea ce se poate face” atunci dilema etică este rezolvată, dar probleme care stau în calea acestor lucruri sunt prejudecăţile, tradiţiile şi controversele. Definirea eticii va ţine cont întotdeauna de pluralismul societăţii în care noi ca şi oameni trăim, de multitudinea de păreri şi varietatea de norme culturale, legale, morale şi sociale pe care acest lucru le include.

Etica este o “ştiinţă” a moralei, iar pentru persoana din sistemul de sănătate, diferenţierea semantică între etică şi moralitate are o mai puţină importanţă şi este mai relevant să înţelegem faptul că moralitatea este un ansamblu de standarde de comportament, care cuprind o serie de principii morale, reguli drepturi şi virtuţi. În ceea ce priveşte medicii, putem spune că ei mint zilnic, iar minciuna este considerate ceva rău pentru că afectează încrederea, dar nu această minciună nu este neapărat o ocolire voită a adevărului ci pentru confortul psihologic al pacienţilor.

În ceea ce priveşte educaţia etică, aceasta are o varietate de conotaţii. Pentru unii înseamnă să respecte legea, iar pentru alţii este îmbunătăţirea caracterului moral, iar criticii de educaţie etică susţin faptul că standardele morale ale studenţilor au fost pe deplin dezvoltate şi puternic înrădăcinate de instituţiile tradiţionale, cum ar fi biserica şi familia, înainte ca aceştia să ajungă la universitate. Totodată, cei care susţin educaţia etică spun că schimbarea obiceiurilor, convingerilor şi valorilor studentului nu este şi nu ar trebui să fie o funcţie primară a cursului de

etică.1

În general etica este o problemă a alegerii şi determinării valorilor în care o persoană crede, valori atât individuale, cât şi comunitare, iar care, odată stabilite, facilitează socializarea şi credinţa în propria putere de decizie. Totodată, etica este cea care dă semnificaţie existenţei deoarece nu există nici un copil, nici o persoană matură, nici un bătrân care să creadă în ceva, înainte de a se încrede în altceva, şi, totodată, etica mai este şi “pelerinajul sufletului între polul plus şi polul minus al alegerii”2.

Conceptul de bioetică a fost considerat drept cea mai revelatoare manifestare a vieţii morale şi sociale la finalul secolului XX, iar denumirea a fost introdusă în 1970 în SUA de oncologul Van Potter în locul conceptului de morală medicală, aceasta având rolul de a defini o nouă disciplină care să combine atât cunoaşterea biologică (“bio”), cât şi cea a sistemului valorilor umane (“etică”). Etica biomedicală a luat naştere ca o reacţie la intersecţia a trei

câmpuri fundamentale: cercetarea medicală şi medicină clinică, disciplinele umaniste şi filosofia,

1 Jean M. Bartunek,Jordi Trullen, Individual Ethics, 2007, pp. 5-6, http://www.sagepub.com/upm- data/15387_Chapter_5.pdf [ accesat1.03.2012]

2 Pleşu A., Minima moralia – elemente pentru o etică a intervalului, ed. Humanitas, 2004,

http://www.sfantacruce.org/content/cuvinte/Recenzie%20-%20Andrei%20Plesu%20-%20Minima%20moralia%20-

%202012.pdf [accesat 1.03.2012]

sistemul de sănătate publică şi puterea politicii sanitare şi este o formă particulară de etică, reprezentând mai mult un simptom al vremurilor noastre decât o etică aplicată sau o ramură a acesteia.

Evoluţia în domeniul medical, mai ales în ultimii 40 de ani, a dus la o explozie de cunoştinţe medicale care a condus la o mai bună înţelegere a mecanismelor bolilor şi un salt masiv al tehnologiei medicale, fapt ce a dus la schimbarea aspectelor morale şi a atitudinilor pe care societatea le deţine.

I.2.Bioetică: teorii și principii specifice

Teoriile morale reprezintă o bază de explicaţie sau de suport pentru tot ceea ce ar trebuie

să facă indivizii, atât individual, cât şi instituţional, din perspectivă a ceea ce este corect, de valoare şi bun. Fiecare dintre aceste teorii oferă o perspectivă legată de valoarea care am dori să prevaleze în acţiunile noastre. Unele teorii susţin libertatea, altele solidaritatea sau autonomia,iar în funcţie de punctul de vedere exprimat acestea se împart în teorii consecventionaliste şi non- consecventionaliste sau teleologice şi non-teleologice. Cele mai utilizate teorii în domeniul medical sunt deontologia, principialismul, utilitarismul.

2.1. Principialismul

Principialismul este un sistem de etică bazat pe patru principii morale după cum urmează3:

a) Autonomiei

b) Non vătămării

c) Beneficiului

d) Dreptate şi echitate

2.1.1 Autonomie

Acest concept este considerat ca fiind punctul culminant al înălţimilor morale şi conţine un alt principiu, respectul persoanei, care implică necesitatea de a respecta autonomia pacienţilor şi de a îi proteja pe cei cu o autonomie redusă. În esenţă, acest concept este un drept negativ, care se defineşte prin libertatea fiecărui pacient de a nu fi supus constrângerilor impuse de către cei din jur, iar un sistem medical bazat pe este lucru ajută persoanele să obţină şi să realizeze ceea ce îşi doresc, promovând astfel starea de sănătatea, pentru că aceştia pot decide mai bine ceea ce este pentru ei decât alţii. Un alt avantaj este că acest sistem stimulează pacienţii să îşi asume atât responsabilităţile, consecinţele cât şi autoritatea asupra propriei vieţi. Condiţiile sine qua non sunt că pacienţii să dorească să ia anumite decizii, să primească informaţii, să înţeleagă şi să ţină minte, să analizeze eficient probleme medicale, iar medicii să poată şi să vrea să le ofere aceste informaţii.

Acestea ar fi ideile care susţin o societate perfectă, dar defectul acestei societăţi ar putea consta în faptul că medicul ar putea deveni „ostaticul” valorilor pacientului, care poate forţa, în baza acestui principiu, obţinerea unor servicii medicale, care în mod normal nu se pot realiza din cauza unor regulamente şi a legii cum ar fi suicidul asistat de medic, oprirea sau neacordarea măsurilor de salvare sau menţinere a vieţii. Datorită acestor probleme, apare un nou drept: dreptul conştiinţei şi s-ar putea ajunge la un transfer al îngrijirilor de sănătate din responsabilitatea medicului la ce a a pacientului şi astfel ar exista o confruntare de valori, soluţia acestuia fiind doar tolerantă.