Etica și Managementul Resurselor Umane

1. Repere istorice şi evoluţia eticii manageriale

Etica managerială se afirmă, aşa cum arată Ioan Mihuţ, ca o nouă disciplină ce îşi propune să definească conduita corectă a managerilor. Etica managerială poate fi considerată un cod de principii morale care stabilesc ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, responsabil şi iresponsabil, în exercitarea funcţiilor şi atribuţiilor manageriale.

Subiect fierbinte pe agenda întâlnirilor publice, etica managerială ridică numeroase probleme, din ce în ce mai controversate, tocmai pentru că luarea oricărei decizii trebuie să aibă o componentă etică în conformitate cu legile şi normele adoptate la nivelul unei comunităţi. Un asemenea înţeles îl întâlnim la A. B. Carroll care, într-un articol de referinţă, spune că în afaceri, etica poate fi definită drept capacitatea de a reflecta asupra valorilor în procesul de luare a deciziilor, de a determina modul în care managerii pot să folosească aceste observaţii în conducerea de zi cu zi a firmei. Managerii etici urmăresc succesul pe baza unor practici clare de management care se caracterizează prin corectitudine şi justiţie.

Dacă privim retrospectiv, putem constata că liderii cu orientare liberală au văzut întotdeauna succesul ca pe o virtute, iar sărăcia un viciu, bogăţia fiind o sursă de generatoare de obligaţii morale, în timp ce sărăcia o sursă de probleme morale. La polul opus, s-au situat socialiştii care au văzut în afaceri o modalitate de cîştiguri necinstite obţinute prin exploatarea săracilor de către bogaţi. Astăzi, discuţiile teoretice sunt temperate şi peste tot s-a ajuns la concluzia că trebuie formulate principii morale în afaceri, cu accent pe apărarea drepturilor consumatorilor. Acestea au căpătat forma unor coduri etice adoptate de marea majoritate a corporaţiilor care desfăşoară afaceri multinaţionale.

În România etica managerială are o importanţă aparte faţă de alte ţări cu mecanisme ale economiei de piaţă bine consolidate. A ignora dezvoltarea pe coordonate etice a afacerilor, sub pretextul că este suficientă aplicarea legilor (şi ele în mare parte contradictorii), este tot una cu a ignora faptul că managerii nu sunt simpli executanţi, că au propriile lor valori şi că ei se află în faţa unor decizii cu profunde implicaţii etice, fiind adesea obligaţi să opteze între aspiraţiile personale şi responsabilităţile organizaţionale. Şi apoi, a trăi exact în litera legii nu înseamnă automat că ne vom găsi şi în faţa unui comportament etic.

Istoricul eticii şi responsabilităţii sociale se pierde în negura timpului. Codul lui Hamurabi, cioplit în piatră în 1970 î.e.n. conţine norme şi reguli cu privire la calitate, măsurători, preţuri, conduite care trebuiau respectate de comercianţi şi producători. Platon în “Republica” arată că între practicarea vieţii morale şi natura umană există un conflict iar “oamenii nu sunt drepţi de bunăvoie”. Cei mai mulţi sunt necinstiţi şi ar fi tentaţi să aleagă răul şi din această cauză sunt necesare norme şi legi dictate de raţiune, care să constituie fundamentul judecăţii corectitudinii comportamentului. N. Machiavelli în “Principele” realizează apologia moralei burgheze, prin machiavelism înţelegându-se o combinaţie între tactica politică şi norma morală care convine conducătorului, creându-i condiţii de guvernare de pe poziţia unui monarh absolut, în termeni moderni, conducător autocrat, totalitar. Totuşi, o serie de sfaturi transmise în scris monarhilor merită atenţie “un principe este de asemenea preţuit atunci când este prieten adevărat şi duşman adevărat, adică atunci când fără să şovăie în nici un fel se declară în favoarea unuia şi împotriva celuilalt”. Machiavelli se pronunţă categoric “oamenii sunt ingraţi, schimbători, ascunşi, fricoşi şi lacomi astfel încât este necesar ca cel care organizează o republică şi-i alcătuieşte legile, să-i presupună pe toţi oamenii răi şi să nu uite că ei îşi vor arăta răutatea sufletului lor ori de câte ori vor avea prilejul liber de a o face; oamenii nu fac niciodată binele, decât dacă sunt constrânşi de nevoie".

Domnitorul Neagoe Basarab prin sfaturile date în “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” reprezintă “un promotor nedisimulat al echităţii care se referă la integrarea în sistem ”, el însuşi trebuie să fie un exemplu personal: “responsabilitatea pentru binele grupului, poziţionează exemplul personal între preocupările domnitorului”.