Evaluarea performanțelor angajaților în cadrul SC Upetrom 1 Mai SA

CAPITOLUL I

ROLUL MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE ÎN TEORIA GENERALĂ A MANAGEMENTULUI

1.1 DEFINIREA MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

Managementul Resurselor Umane ca orice alt domeniu ştiinţific, este rezultatul cercetării

specializate şi se înscrie pe traiectoria deja cunoscută a unei evoluţii şi diversificări relativ rapide, în numeroase domenii de activitate.

Desprinzîndu-se de Managementul General, Managementul Resurselor Umane s-a diferenţiat şi s-a autonomizat, restrângându-şi problematica sau obiectul de studiu, şi, în consecinţă s-a specializat, având în prezent un loc bine precizat în cadrul managementului general. Pornind de la un domeniu deja cunoscut, cel al managementului general, împrumutînd de la acesta unele concepte, metode de investigare şi chiar limbaje de exprimare sau analogii de procese, Managementul Resurselor Umane îşi precizează obiectul de studiu, îşi trasează sau delimitează propria frontieră astfel încât realităţile organizaţiei sunt tratate potrivit obiectivelor urmărite.

Apariţia şi dezvoltarea managementului resurselor umane a avut şi are multiple influenţe favorabile asupra managementului general, deoarece planurile metodologice pe care le generează, impulsionează procesele cunoaşterii ştiinţifice în general, care la rândul lor, permit noi dezvoltări ale teoriei şi practicii manageriale.

O delimitare netă între diferitele domenii specializate ale managementului general, nu se poate face sau este dificil de realizat, însă există numeroase probleme sau aspecte ale realităţii din cadrul organizaţiei sau ale practicii manageriale care aparţin managementului resurselor umane ca domeniu ştiinţific specializat.

Managementul Resurselor Umane este un termen relativ recent, mai modern, pentru ceea ce s-a numit tradiţional: ”administrarea personalului”; “relaţii industriale”; “conducerea activităţilor de personal”; “dezvoltarea angajaţilor”; “managementul personalului”.

Managementul resurselor umane cuprinde acele activităţi prin care se optimizează performanţa oamenilor dintr-o organizaţie, precum şi relaţiile dintre aceştia. Principalele activităţi şi funcţii ale managementului resurselor umane sunt:

- recrutarea şi selecţia;

- integrarea noilor angajaţi;

- evaluarea performanţelor angajaţilor;

- stimularea materială şi morală;

- administrarea relaţiilor de muncă.

Fiecare organizaţie combină în diferite proporţii resursele materiale, financiare,informaţionale şi resursele umane pentru a produce bunuri şi servicii. Dintre toate acestea, resursele umane sunt vitale pentru asigurarea succesului oricărei afaceri. Fără angajaţi capabili o firmă produce ineficient şi riscă falimentul. Managementul resurselor umane este consecinţa firească a preocupării de a avea angajaţi capabili şi constă într-o serie de activităţi menite să influenţeze performanţa personalului firmei.

Managementul resurselor umane le permite managerilor să analizeze mai bine problemele angajaţilor şi să le găsească soluţii mai bune.

Resursele umane reprezintă una dintre cele mai mari investiţii financiare ale firmei; este deci normal ca utilizarea lor eficientă să constituie o prioritate. Resursele umane sunt un tip mai special de resurse: cu cât se încearcă să se “consume” mai mult, cu atât utilizarea lor se dovedeşte mai ineficientă. Pentru a putea folosi această resursă cu succes, ea trebuie dezvoltată. Acest lucru face din Managementul Resurselor Umane o activitate mai complexă decât simpla angajare, concediere sau conducere a unor oameni pentru a atinge rezultatele în urma cărora ei sunt recompensaţi corespunzător.

1.2 OBIECTIVELE MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

Principalul obiectiv al managementului resurselor umane îl constituie creşterea performanţei

în firmă, adică a eficienţei cu care organizaţia îşi foloseşte resursele. Resursele umane pot fi adaptate cerinţelor fiecărei firme.

Un manager are în vedere, din perspectiva managementului resurselor umane,

următoarele două aspecte:

- participarea angajaţilor dată de reducerea absenteismului şi a fluctuaţiei de personal, creşterea siguranţei în muncă;

- eficienţa personalului din subordine, adică realizarea cu succes a sarcinilor ce sunt alocate fiecărui angajat, lucru ce depinde de capacitatea şi motivarea personalului.