Evaziunea fiscală și implicațiile ei asupra bugetului statului

Introducere

" Evaziunea fiscală a fost întotdeauna activă şi ingenioasă pentru motivul ca Fiscul, lovind indivizii în averea lor, îi atinge în cel mai sensibil interes: interesul bănesc"

După revoluţia din 1989 încercăm să definim tranziţia şi reforma, fenomene pe care le trăim şi pe care încercăm să le depăşim.

Pe prim planul vieţii este adus mereu domeniul economicului, considerându-se că odată cu instalarea mecanismului economiei de piaţă, România va realiza tranziţia, şi, deci va face reforma.

In acest context domeniul financiar şi gestionarea banului public sunt privite ca o prioritate în drumul spre reformele necesare consolidării unei economii care să corespundă cerinţelor europene.

Convinşi fiind că timpurile pe care le trăim sunt definite prin coordonate puternice ca: lege şi fărădelege, competenţă, concurenţă, interese proprii şi comune şi toate acestea se reflectă clar şi în domeniul financiar, acolo, unde uneori circuitul banului public sfidează legea.

Competenţa şi solidaritatea sunt sunt două dintre regulile de conduită din societăţile moderne şi acestea ar trebui să se regăsească în conţinutul reformelor pe care le aşteptăm cu toţii. Suntem cetăţeni europeni şi ai lumii, dar rămânem cetăţenii României prin motivaţiile istorice ale statului naţional, creatoare de sentimente deseori în contradicţie cu raţionalitatea actelor economice.

Dreptul modern trebuie să realizeze o punte de legătură şi mai mult să îmbine această dublă necesitate între raţional şi iraţional, între eficienţă şi sentimente, între competiţie şi solidaritate, mai ales pentru a da cetăţeanului încredere în prosperitatea sa şi a societăţii în care trăieşte.

Evaziunea fiscală are unul din fenomenele economico-sociale complexe de maximă importanţă cu care statele de astăzi se confruntă şi ale cărei consecinţe nedorite caută să limiteze cât mai mult, eradicarea fiind practic imposibilă.

Evaziunea fiscală, ca fenomen, se întâlneşte deopotrivă atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Fenomenul evazionist are o evoluţie determinată de activitatea concertată a unor factori, cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea legislativă şi instituţională, nivelul fiscalităţii, alţi factori interni sau externi.

Fenomenul evazionist este complex, cu implicaţii negative pe multiple planuri şi, ca atare, el trebuie urmărit în permanenţă pentru a fi combătut în mod cât mai eficient.

Pe de altă parte, tranzacţia la economia de piaţă presupune adaptarea corespunzătoare a sistemului financiar, a instrumentelor, a instituţiilor şi organelor financiare, a tehnicilor şi metodelor de lucru, precum şi a reglementărilor juridice cu caracter financiar şi penal.

Prin adoptarea Legii nr. 241 / 2005 s-a realizat, pe plan legislativ, un instrument legal în combaterea criminalităţii economico-financiare, însă nu este suficient, având în vedere creşterea alarmantă a fenomenului evazionist.

Capitolul 1. EVOLUŢIA ISTORICĂ A CONCEPŢIEI ASUPRA EVAZIUNII FISCALE ÎN ROMÂNIA

Referitor la problematica evaziunii fiscale în România legiuitorul roman întotdeauna a fost preocupat de organizarea unui sistem de impunere cât mai activ, de găsirea unor mijloace şi metode cât mai eficace pentru prevenirea şi combaterea fenomenului evazionist. Aceste preocupări s-au accentuat în perioada marii reforme a impozitelor directe din 1821 şi în special din 1929.

Prin măsurile instituite în anul 1923 desfiinţarea impunerii minimale şi atenuarea sancţiunilor severe prevăzute de legea din 1921 împotriva practicilor evazioniste, fiscul a rămas aproape dezarmat în faţa spiritului antifiscal manifestat de unii contribuabili şi a lipsei de pregătire a organelor fiscale.

Legea contribuţiilor directe din 1923 pe lângă părţi bune a avut şi lacune în sensul că, asigură unor intreprinderi posibilitatea de a nu plăti impozitul, astfel că, sarcina fiscală nu era egal repartizată.

De exemplu, imobilele aparţinând întreprinderilor industriale nu erau supuse impozitului pe clădiri şi în consecinţă când întreprinderea se solda cu pierderi fiscul pierdea şi impozitul funciar pe care întreprinderea le-ar fi plătit sub rubrica impozit pe clădiri.

Cea mai răspândită formă de evaziune fiscală a avut-o " inflaţiunea amortizărilor" procedeu ce constă în acţiunea întreprinderii de a exagera valoarea clădirilor şi a instalaţiilor ( sau numărul acestora ) şi de a cere şi obţine de la fisc, dreptul de a scădea din beneficiul de fond de amortizare, corespunzător unor investiţii mai mari decât cele reale. în aceeaşi perioadă în Germania pentru stoparea acestui gen de evaziune se instituia impozitul pe avere alături de impozitul pe profit. Astfel că, întreprinzătorul nu mai supraevalua clădirile deoarece ar fi plătit un impozit mult mai mare la rubrica impozit pe avere.

Aplicarea legii din 1923 a avut drept efect scăderea îngrijorătoare a randamentului impozitelor directe şi în consecinţă apare ca impetuos necesară o modificare radicală a metodelor de impunere pentru categoriile de contribuabili ce se puteau sustrage cu uşurinţă obligaţiilor fiscale şi o legiferare specială a măsurilor de combatere a evaziunii fiscale. Legiferarea acestor măsuri marchează începui luptei evazioniste în România.

Din anul 1929 se constată tendinţa din ce în ce mai prononunţată a legislaţiei române de a restrânge sfera de aplicare a metodei constatării directe pe baza declaraţiei contribuabilului şi de a-l înlocui din sistemul impunerii fixe şi minimale pe baza semnelor exterioare şi prezumţiilor.

Scopul legiuitorului din 1929 a fost de a mări masa impozabilă şi de a limita posibilitatea de evaziune.

Un adevărat cod al evaziunii fiscale a fost introdus în legea contribuţiilor directe şi celelalte legi de impozite şi taxe. In legea contribuţiilor directe din 1933 abaterile de la lege erau clasificate în contravenţiunea simplă şi contravenţiunea calificată şi erau sancţionate cu amenzi ce mergeau până la de 4 ori impozitul la diferenţa venitului astfel sustras şi constatat.

Actele de corupţie împotriva agenţilor fiscali erau sancţionate cu închisoarea corecţională de la 6 luni la 12 luni. Sancţiunile erau aceleaşi şi pentru agenţii fiscali care cu bună ştiinţă nu au stabilit drepturile statului în conformitate cu prevederile legii.

In literatura judiciară a vremii se făceau distincţii între " infracţiunea fiscală " abaterea fiscală " şi evaziune.

Se considera astfel ca fiind " infracţiune fiscală orice abatere, neascultarea legilor fiscale sancţionată cu o pedeapsă fiscală, nenurmarea sau nesupunerea la legile fiscale putând să rezulte, fie dintr-un fapt de abstenţiune, fie dintr-o acţiune. în acest sens, legiuitorul român aprecia ca infracţiunea fiscală apare ca o consecinţă a dreptului pe care îl are statul de impune şi pedepsi.

Erau considerate " abateri fiscale " - " orice alte fapte impuse sau oprite prin legile fiscale dacă nu sunt sancţionate cu pedepse fiscale şi cu obligaţia de a plăti numai despăgubiri sub formă de majorări de impozit. Altfel spus acestea erau " faptele fiscale " materializate în " acte şi operaţiuni " contrare legii fiscale săvârşite cu scopul de a realiza o sustragere de la obligaţiunea legală de a plăti impozitele.