Evolutii in Managent

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest proiect trateaza Evolutii in Managent.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 46 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Management

Cuprins

CAP. 1 MANAGEMENTUL CULTURII ORGANIZAŢIONALE
1. 1. Dileme privind cultura organizaţiilor de afaceri.5
1. 2. Componentele culturii organizaţionale.6
1. 3. Tipologia culturilor organizaţionale.9
1. 4. Obiective şi mijloace ale mangementul culturii organizaţionale.15
CAP. 2 SCHIMBAREA ÎN ORGANIZAŢIILE MODERNE
2. 1. Conceptul de schimbare organizaţională.19
2. 2. Strategiile de promovare a schimbarii organizationale.25
2. 3. Tactici de reducere a rezistenţei la schimbare.32
CAP. 3 ROLUL CUNOAŞTERII ORGANIZAŢIONALE
3. 1. Competitivitate prin cunoaştere în organizaţiile moderne.36
3. 2. Structurile organizatorice ale firmelor în economia cunoaşterii.40
Bibliografie selectivă.44

Extras din document

INTRODUCERE

Profilul managerial al organizaţiilor economice moderne

Odată cu evoluţia funcţionării sistemelor economice acestea devin mai complexe, dar şi mai vulnerabile. De-a lungul etapelor de dezvoltare parcurse sistemele economice industriale s-au complexificat. Această complexitate crescută s-a manifestat atât pe plan vertical, cât şi orizontal. În industrie creşterea complexităţii sistemelor economice în plan vertical presupune mărirea numărului de faze care apar în lanţul tehnologic, iar creşterea complexităţii în plan orizontal presupune amplificarea volumului activităţilor care susţin procesul de fabricaţie propriu-zis.

Efectele generate de creşterea complexităţii verticale se referă în principal la restrângerea ariei de aplicaţie a produselor, adică în creşterea specializării acestora, precum şi a specializării utilajelor tehnologice, etc. Dacă acest efect poate fi considerat un neajuns al complexificării industriale, atunci el poate fi compensat prin creşterea productivităţii muncii şi a performanţelor tehnologice. Specializarea produselor are în realitate semnificaţia unei multiplicări a mijloacelor şi metodelor - apariţia unui evantai mai bogat de variante tehnice, adaptate înr-o măsură tot mai mare la nevoi şi obiective specifice. Fiecare tehnologie nouă induce o creştere a numărului de faze intermediare de transformare a materiiilor prime în produse finite. Gradul de specializare trebuie stabilit în funcţie de nevoile organizării proceselor tehnologice şi nu într-o manieră care să urmărească în primul rând o dezvoltare liniară. Specializarea proceselor de producţie este corelată în mod inextricabil de obiectivul urmărit, fiind posibilă existenţa unor specializări ale căror obiective nu mai sunt semnificative sau chiar încetează să existe. Creşterea complexităţii sistemelor de producţie industrială, în plan vertical, înseamnă în esenţă multiplicarea elementelor componente ale acestor sisteme, fiecare dintre ele dobândind în acelaşi timp o specializare tot mai îngustă.

Despre complexitatea sistemelor economice în plan orizontal se poate spune că are loc prin extinderea activităţilor de natura serviciilor care susţin funcţionarea acestor sisteme, ca de exemplu serviciile de asigurare, gestiunea stocurilor, managementul resurselor umane, cercetarea-dezvoltarea, serviciile financiare, marketingul, administrarea generală a sistemelor, asigurarea securităţii lor, etc. Nevoia acestor servicii bineînţeles că exista şi înainte, încă de la începuturile revoliţiei industriale. Însă manifestarea acestor nevoi avea loc în forme atenuate, discrete, ele neconstituind vreodată surse de crize şi tensiuni în funcţionarea sistemelor economice. Acutizarea problemelor legate de exemplu de distribuţia produselor, asigurarea resurselor necesare sau exercitarea unui management competent s-a produs pe măsură ce afacerile mici şi mijlocii - caracteristice pentru începuturile erei industriale - au început să capete anvergură, transformându-se în mari unităţi de producţie, care au devenit modalităţile de organizare dominante în economiile industriale. Multiplicarea fluxurilor informaţionale şi decizionale şi, legată de aceasta, creşterea puternică a probabilităţii unor erori decizionale şi disfuncţii comportamentale, a adus în prim planul atenţiei aceste probleme odinioară minore. În alţi termeni, creşterea volumului şi diversităţii producţiei industriale a transformat aceste "mici" probleme în adevărate puncte critice şi totodată orientări strategice majore pentru marile întreprinderi.

Aici trebuie individualizate câteva aspecte. De exemplu, cu privire la asigurări, apar probleme referitoare la capacitatea de a fi asigurat deoarece un risc este mai uşor de protejat atunci când are un cost mediu mai scăzut şi o frecvenţă de pierderi mai ridicată. Această situaţie reprezintă o variabilă fundamentală de luat în seamă în procesul de optimizare dimensională a activităţii economice. De asemenea, odată cu creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei, determinată de apariţia noilor tehnologii, se impune şi fluidizarea, ritmicizarea fluxurilor de materiale înspre şi dinspre procesele de fabricaţie. Un alt aspect problematic ce a dobândit contur odată cu creşterea complexităţii producţiei este legat de finanţare. În legătură cu asigurarea capitalurilor necesare finanţării producţiei dacă la începutul revoluţiei industriale situaţia era cât se poate de simplă, în sensul că principala sursă a fondurilor era autofinanţarea ca rezultat al economisirii, în prezent nevoile tot mai mari de capital determină apariţia unor "scheme" tot mai complicate de finanţare operate prin intermediul unor reţele uneori foarte sofisticate. În sfârşit, apariţia de noi tehnologii determină atât creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei, cât şi emergenţa unor noi profesiuni specializate. Toţi aceşti factori, dar şi mulţi alţii, concură la expansiunea complexităţii în interiorul sistemelor economice industriale.

Multe din activităţile de tipul serviciilor ce susţin funcţionarea sistemelor economice devin funcţii autonome în cadrul firmelor sau sunt externalizate unor firme specializate.

Mai importantă ca cele două laturi ale dezvoltării economice - orizontală şi verticală - devine în prezent necesitatea integrării, orientării şi coordonării unitare a multitudinii de elemente şi funcţii separate. Putem afirma că asistăm la un proces de dezvoltare progresivă a specializării într-un număr tot mai mare de domenii conexe. Chintesenţa acestui fenomen este creşterea nevoii de informaţii despre toate componentele sistemului, informaţii încorporate într-o organizare şi strategie coerente. Această dimensiune a procesului de complexificare, rezultată din combinarea complexităţii orizontale cu cea verticală, se concretizează mai ales în configurarea unor reţele relaţionale de complexitate crescândă ca expresie a faptului că sistemele economice s-au transformat în formaţiuni alcătuite din numeroase sisteme de comunicare suprapuse şi întrepătrunse. În cadrul sistemelor economice moderne - complexe prin definiţie -cele mai importante probleme ţin de informare, comunicare, integrarea comportamentelor şi funcţiilor, organizare, pilotare, etc.

Dacă în faza "sistemelor simple" a dezvoltării industriale se urmărea cu precădere îmbunătăţirea secvenţială a stadiilor procesului de fabricaţie, în "era complexităţii" atenţia se concentrează asupra optimizării comunicării şi organizării realizată din perspectiva întregului sistem economic. Mutarea accentelor se datorează faptului că explozia complexităţii difuzează în cascadă vulnerabilităţi şi riscuri majore. Orice sistem produce rezultate atunci când funcţionarea lui poate fi considerată "normală", adecvată, corespunzătoare. Funcţionarea sistemului depinde de timpul real şi de dinamica evenimentelor reale. Pentru a obţine rezultate în viitor pe baza unor acţiuni prezente sistemul este nevoit să funcţioneze în condiţii de incertitudine cu grade diferite de risc. Tendinţa de evitare a riscurilor şi limitare a incertitudinii, ca expresie a raţionalităţii umane, culminează în intenţia omului de a instaura un control cât mai complet asupra riscurilor şi indeterminării. Bunul simţ ne obligă însă să acceptăm că riscul se situează dincolo de limitele contrulului subiectiv al celor implicaţi într-o activitate economică. El depinde în mod obiectiv de vulnerabilitatea sistemului economic în care se desfăşoară activitatea şi se manifestă preponderent prin accidente, din întâmplare. În virtutea acestui fapt noţiuni cum ar fi fiabilitatea funcţionării sistemului economic şi controlul vulnerabilităţii lui desemnează în prezent funcţii manageriale cheie.

Fisiere in arhiva (1):

  • Evolutii in Managent.doc