Grupurile și Munca în Echipă

1.1. Semnificaţii ale termenului de instituţie

Oricărei societăţi umane, tradiţionale sau moderne, îi este specifică o anumită structură socială, adică un mod de distribuţie a statusurilor şi rolurilor sociale, a modelelor recurente de comportare activate în relaţiile interumane. Structurile relativ stabile de statusuri şi roluri şi relaţii sociale, având menirea de a conduce la satisfacerea anumitor nevoi ale oamenilor în societate sau la îndeplinirea anumitor funcţii sociale, se constituie ca instituţii (M.Vlăsceanu,1996). Diversitatea nevoilor sau funcţiilor sociale se asociază cu diversitatea instituţiilor (T.Parson,1951) numind acest proces diferenţiere instituţională. Pe măsură ce societăţile devin mai mari, mai diversificate, mai diferenţiate, o anumită activitate socială, care era îndeplinită doar de o instituţie, ajunge să fie realizată de un set de instituţii. De exemplu, familia din societăţile agrare tradiţionale era de tip autarhic şi îndeplinea concomitent funcţii economice, reproductive şi socializatoare. Treptat, astfel de funcţii au fost preluate de alte instituţii specializate, de exemplu, în activităţi economice (instituţii corporatiste) sau de instruire (instituţii şcolare). Pe lângă diferenţierea instituţională, bazată pe specializare funcţională, apare şi un proces de sectorializare instituţională, adică de ordonare a instituţiilor specializate în îndeplinirea anumitor funcţii în diverse domenii ale vieţii sociale. Toate constituie instituţiile economice ale societăţii. Pe lângă instituţiile economice sau cele specifice familiei, se mai disting instituţii politice, de cercetare ştiinţifică şi tehnologică, medicale, culturale, educaţionale, religioase, de comunicare în masă, de protecţie şi control social, etc. În fapt, se poate constata că diversitatea actuală a instituţiilor este produsul istoric al diferenţierii lor ca urmare a multiplicării nevoilor şi funcţiilor sociale.

Instituţiile sunt normative şi constrângătoare social, definind şi generând cadrul în care se stabilesc şi se derulează interacţiunile umane. Din punct de vedere normativ, instituţiile constau într-un ansamblu mai mult sau mai puţin coerent de reguli sau norme care definesc structura de bază a ordinii sociale, respectiv modelele recurente de comportare sau acţiune şi de relaţionare socială. Regulile sunt formale şi informale. Cele formale sunt incluse în legi sau prevederi (statute, regulamente, etc) juridice. Cele informale iau forma tradiţiilor, convenţiilor, codurilor de conduită, ritualurilor, etc., putând fi scrise sau nescrise, implicite sau explicite. Atât regulile formale, cât şi cele informale sunt încorporate sau iau forma expresivă a valorilor. Altfel spus, regulile instituţionale se află în corespondenţă cu anumite valori şi se exprimă interacţional nu numai prin acţiuni sau comportamente, ci şi prin atitudini specifice.

Instituţiile sunt instituite, dar şi instituie. Deşi constrângătoare, menirea instituţiilor este de a oferi acel cadru de acţiune care se prefigurează şi/sau se configurează oportunităţile şi stimulentele acţiunii şi interacţiunii. Aceasta înseamnă că trebuie să distingem între cele două niveluri de instruire. Unul este cel al regulilor, al generării, al evoluţiei şi al consecinţelor lor, accentul este pus pe constrângerea instituţională. În sens metaforic, instituţiile sunt cele care precizează ,,regulile jocului”, respectiv statuează constrângeri, dar şi oportunităţi şi stimulente. ,,Jucătorii”, în cadrul dat, îşi definesc strategii printr-o combinaţie a abilităţilor pentru a beneficia cât mai bine de oportunităţile oferite. Celălalt nivel de instruire vizează constrângerea nu ca interdicţie, ci ca permisivitate: ce poţi face, cum şi cu ce costuri, pentru a maximiza efectul sau beneficiul. De data aceasta, se au în vedere strategiile de acţiune, respectiv organizarea resurselor şi folosirea lor pentru a atinge un obiectiv dat. Acestea pot fi iniţiate individual şi/sau colectiv. Societăţile moderne au tins să înlocuiască ,,jucătorii” individuali, autarhici, cu ,,jucătorii colectivi”, organizaţi, adică au consacrat organizaţiile ca structuri dominante ale interacţiunii sau relaţiilor umane.

1.2 De ce să lucrăm în echipă?

Viaţa, munca şi jocul în societatea umană presupun cooperarea cu ceilalţi. În cadrul grupurilor şi organizaţiilor ne exprimăm atât identitatea colectivă cât şi individualitatea. Progresele uimitoare ale omenirii se datorează tocmai faptului că oamenii au învăţat să lucreze împreună. Studiind genomul uman, am descoperit procesele biochimice care ne fac ceea ce suntem. Lucrând împreună, facem mult mai mult decât pe cont propriu. Acesta este principiul sinergiei grupului: contribuţia întregului grup este mai mare decât suma contribuţiilor individuale ale membrilor.