Înființarea serviciilor publice

Infiintarea serviciilor publice

Istoria omenirii este istoria guvernarii si administrarii popoarelor, asa cum spunea marele istoric Ovidiu Drimba. Mari imperii (Imperiul Mongol) n-au rezistat tocmai datorita lipsei unei administratii si mari imperii (Imperiul Roman) au avut longevitate tocmai datorita unei administratii foarte bine organizate, precum cea a drumurilor publice. Cand se vorbeste despre caderea imperiului Roman, alaturi de cauze externe si interne precum pierderea virtutii oamenilor politici, se vorbeste si de caderea administratiei publice.

Pentru a putea discuta despre servicii publice, trebuie mai intai sa lamurim pe scurt alte 2 notiuni determinante in aparitia acestui sector de activitate si anume notiunile de putere publica si domeniu public. Prin putere publica se intelege acea entitate de la nivel de stat care prin capacitatea discretionara si coercitiva are dreptul, dar si obligatia sa ajute la imbunatatirea traiului colectiv al societatii pe care o administreaza. In cazul nostru, este vorba de organele si institutiile administratiei locale si de stat, precum si agentii lor. Indiferent de tipul regimului politic sau al democratiei existente in stat ( socialista, liberala), oamenii politici au ajuns de-a lungul timpului la concluzia ca traiul colectiv al societatii se poate imbunatati oferind anumite servicii, denumite in continuare publice, prestate pe ceea ce incepand cu secolul al XIX-lea s-a numit “domenurile statului”, mai tarziu domeniul public. Astfel, deducem ca puterea publica este cea care presteaza anumite activitati in interesul comunitatii, domeniul public reprezinta terenul de desfasurare a acestor activitati, iar serviciile publice sunt activitatile pe care puterea publica le presteaza pe domeniul public in interesul cetateanului.

In Romania, mai precis in Tarile Romane, institutia domeniului public incepe sa prinda contur dupa tratatul de la Adrianopol (1829), dar mai ales dupa adoptarea Regulamantelor Organice, care prevedeau si infiintarea unor servicii publice de mare necesitate. Prin Constitutia de la 1866 se dadea o mare importanta notiunii de domeniu public, bine diferentiat de domeniul privat, si protejat prin legi organice. Astfel, printre ramurile de venituri ale statului se mentioneaza si “domenurile statului”, precum si “organigarea si folosirea de balciuri si targuri publice sau private”. Un alt exemplu de serviciu public din acea perioada este infiintarea de carantine ( numite “cordon de sanatate nestramutat”), a unui corp special de militia si a unui comitet al sanatatii, pentru asigurarea acestui serviciu public. Comitetul era prezidat de Ministrul Trebilor din Launtru (Interne).

Pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, societatea romaneasca a cunoscut o mare evolutie din punctul de vedere al serviciilor publice, prin prisma reformelor infaptuite in domeniul invataturii si al administratiei. Odata cu inlaturarea lui Cuza, s-a trecut la modelul administrativ francez, care printre alte principii se ghida si dupa acela al iresponsabilitatii statului, ca suveran, pentru actele de putere publica. Acest principiu a fost incet, incet abandonat, trecandu-se la asumarea responsabilitatii statului pentru faptele administrative comise. Pana la impunerea teoriei serviciului public, se aplica teoria contractului civil, a mandatului civil, etc.

In perioada interbelica, teoria serviciului public s-a intregit cu teoria ordinii publice. Astfel, pentru a se desemna continutul administratiei publice, se facea referire atat la ordinea publica, cat si la serviciul public, prima fiind o activitate prescriptiva (ordonare de reguli), iar cea de-a doua prestatoare. Aceasta idee s-a incetatenit si in unele lucrari romanesti, dupa care administratia publica presupune o activitate de prescriptie si una de prestatie. Dupa unii autori de drept administrativ notiunea de ordine publica trebuia folosita pentru a desemna un minim de conditii esentiale pentru o viata sociala convenabila. In acest sens, se mentioneaza necesitatea protectiei bunurilor si persoanelor, salubritatea, linistea publica, etc., dar si unele aspecte de ordin economic, cum ar fi lupta impotriva unei vieti prea scumpe, sau de ordin estetic, cum ar fi protejarea monumentelor si siturilor istorice.

Activitatea administratiei publice ce are drept scop mentinerea ordinii publice a fost denumita politie, notiune preluata din administratia franceza in mai toate tarile europene, inclusiv Romania.

Serviciile publice in perioada comunista au cunoscut o evolutie sau o involutie, anumite dintre ele, in functie de interesul partidului. Conducerea era constienta de faptul ca efectivul oamenilor angajati in sectorul serviciilor si ponderea acestuia in totalul populatiei ocupate are valoarea unui “barometru”al societatii. Dinamica efectivului celor antrenati in sectorul serviciilor- superioara mediei pe economie, a dus la o sensibila crestere a ponderii acestuia in totalul populatiei ocupate. De la numai 17,8% in 1965, ponderea serviciilor in totalul populatiei ocupate a urcat la 26,4% in 1980 si la 26,6% in 1987. Ca expresie a cererii populatiei, adunata cu trecerea la un regim politic mult mai permisiv, sectorul tertiar a cunoscut o adevarata explozie dupa 1990, ajungand sa cuprinda 31,8% din totalul populatiei in anul 1992, si in 2002 cuprindea 49,7%.