Influențe ale Mobilității asupra Operațiilor Forțelor Terestre

INTRODUCERE

În noul context al revoluţiei tehnologice, s-au putut şterge limitele geografice ale luptei armate, s-au creat mijloace moderne de transport terestre, maritime şi aeriene cu un grad sporit de mobilitate şi protecţie, s-au produs sisteme de armament eficiente pentru conducerea acţiunilor militare de amploare în toate mediile de acţiune: terestru, aerian, naval şi cosmic. Acest aspect a influenţat în mod direct atât structurile organizatorice ale organismului militar cât şi concepţiile doctrinare de pregătire şi ducere a conflictelor militare.

Mobilitatea este foarte importantă în cadrul acţiunilor militare moderne desfăşurate pe diferite teatre de operaţii, ea presupune, în esenţă, posibilitatea de execuţie rapidă a manevrei pe câmpul de luptă. În urma studiilor efectuate, specialiştii militari occidentali apreciază că mobilitatea superioară poate compensa inferioritatea numerică, natura şi caracteristicile terenului, condiţiile climaterice şi principalele activităţi ale inamicului sunt principalii factori care pot afecta (influenţa) mobilitatea în câmpul de luptă.

Specialiştii NATO acordă o mare atenţie conceptului de mobilitate. Criteriul mobilităţii este un factor important în determinarea (stabilirea) tipurilor de vehicule (de toate categoriile) ce pot fi folosite în acţiunile militare de către forţele luptătoare.

Astfel, teoreticienii militari din armatele modeme membre NATO şi în special cei din armata SUA, afirmă că o acţiune militară poate fi eficientă şi are succes numai dacă forţele participante la execuţia acesteia au următoarele atribute: mobilitate, contramobilitate şi supravieţuire. Aceste concepte se regăsesc în toate doctrinele şi regulamentele de luptă ale NATO şi ale armatei americane.

În luptă forţele au nevoie de posibilitatea executării rapide a deplasărilor în vederea ocupării unor raioane sau în vederea manevrelor impuse de situaţia de pe câmpul de luptă. Pentru a executa deplasări sau manevre pe câmpul de luptă forţele trebuie să treacă peste obstacole naturale sau artificiale, această capabilitate fiind conferită de mobilitate. Este evident faptul că în teatrele de operaţii diferite categorii de arme vor întâlni o serie de obstacole naturale sau create artificial pe care nu pot să le treacă (depăşească) cu mijloacele tehnice din dotare, fapt ce reclamă intervenţia trupelor de geniu care să sprijine traversarea (trecerea) acestor obstacole.

Pe măsură ce mijloacele de transport au fost perfecţionate şi au intrat în înzestrarea armatelor, mobilitatea forţelor a crescut, iar operaţiile militare la distanţe mari au devenit tot mai frecvente. Acest fapt a atras după sine, însăşi creşterea efectivelor armatelor şi a volumului mijloacelor necesare pentru existenţă şi luptă. Şi influenţa exercitată asupra mobilităţii forţelor terestre de elementele factorului geografic (relieful, apele, clima, căile de comunicaţie şi localităţile etc.) s-a manifestat în mod diferit de-a lungul istoriei, în raport de evoluţia dezvoltării tehnicii militare, a ştiinţei şi artei militare.

Dacă întinderea fronturilor s-a mărit ca urmare a creşterii considerabile a volumului forţelor mobilizate şi puse în linie pentru ducerea acţiunilor de luptă, adâncimea teritoriului nemijlocit afectat de război a crescut datorită sporirii razei de acţiune a armamentului şi a mobilităţii strategice a trupelor.

În ceea ce priveşte categoriile de forţe ale armatei putem remarca menţinerea celor trei mari categorii de forţe armate în majoritatea armatelor moderne: forţele terestre, forţele aeriene şi forţele navale, dar care atât sub raport cantitativ şi mai ales calitativ au evoluat foarte mult căpătând trăsături cu totul noi.

Progresele tehnice în domeniul aviaţiei şi rachetelor lasă să se întrevadă însă că în viitor întregul teritoriu al unei ţări ar putea fi lovit cu efecte nimicitoare. Chiar dacă noţiunea de invulnerabilitate geografică a unei zone a dispărut, o anumită protecţie împotriva atacurilor aeriene este conferită de însăşi mobilitatea trupelor, prin asigurarea unei dispersări rapide a forţelor.

În acelaşi timp, analiza influenţei factorului geografic asupra mobilităţii forţelor terestre poate duce la concluzii interesante cu privire la organizarea, înzestrarea şi principiile de acţiune ale forţelor în zone cu diferite particularităţi geografice.

În lucrarea de faţă am scos în evidenţă importanţa procesului de planificare din cadrul operaţiilor militare şi activităţile care se cer îndeplinite pentru asigurarea unei mobilităţi ridicate a forţelor terestre.

CAPITOLUL 1

OPERAŢIILE FORŢELOR TERESTRE

1.1. Tipuri de operaţii

Forţele Terestre desfăşoară o gamă largă de operaţii, în concordanţă cu rolul lor constituţional, misiunile încredinţate şi posibilităţile multiple date de diversitatea forţelor şi mijloacelor ce le compun.

După natura şi conţinutul lor, Forţele Terestre execută sau participă la următoarele tipuri de operaţii:

• operaţii specifice luptei armate (sub cele două forme de bază - ofensiva şi apărarea);

• operaţii de stabilitate şi de sprijin;

• operaţii intermediare.

Din punct de vedere al scopului, acestea, la rândul lor pot fi:

• decisive - determină în mod hotărâtor rezultatul final al operaţiei;

• de modelare - urmăresc crearea unor condiţii avantajoase pentru executarea operaţiilor decisive, în spaţiul de luptă/acţiune;

• de sprijin - asigură libertatea de acţiune şi menţinerea ritmului operaţiei.

Din punct de vedere al efectivelor participante, operatiile pot fi:

• majore – 20-25 000 militari;

• medii – 10-15 000 militari;

• de mica anvergura – mai putin de 5 000 militari.

Operaţiile specifice luptei armate reprezintă angajarea violentă a Forţelor Terestre, cu utilizarea armamentului şi tehnicii militare, pentru impunerea voinţei proprii asupra inamicului prin producerea de pierderi umane şi materiale, nimicirea sau capturarea acestuia.