Investițiile Străine Directe

1.1 Noţiunea de investiţie străină directă

Prin investiţie se urmăreşte transformarea lichidităţilor băneşti disponibile la un moment dat în efecte viitoare mai mari decât cheltuiala iniţială, operaţiunea implicând risc şi incertitudine. În sens larg, investiţiile reprezintă „plasarea resurselor băneşti de către persoane fizice sau juridice pentru crearea sau achiziţionarea de mijloace fixe (utilaje, echipamente de producţie, terenuri, clădiri), cât şi pentru achiziţionarea de titluri de valoare care pot fi angajate în operaţii la bursă, inclusiv operaţii speculative”. În sens restrâns, investiţiile reprezintă „cheltuieli efectuate pentru crearea sau achiziţionarea de noi capitaluri fixe şi circulante, fie pentru înlocuirea, reutilarea sau modernizarea celor deja existente” .

Pe plan internaţional există două forme de investiţii străine: investiţii directe şi investiţii de portofoliu. Investiţiile străine directe au un rol deosebit de important în cadrul tranzacţiilor internaţionale.

Fenomenul investiţional extern se găsea şi în economia secolelor trecute, ca de exemplu, Liga Hanseatică (în secolul al XIV-lea, aceasta avea un aport în dezvoltarea culturii din Polonia, a creşterii oilor din Anglia, a producţiei fierului din Suedia),companiile Indiilor de Est, britanică şi olandeză de la începutul sec. al XVII-lea, adevăraţi precursori ai transnaţionalelor moderne .

Keynes defineşte investiţia ca fiind „actul economic fundamental care determină o creştere a venitului global de aşa natură încât să decurgă din el o creştere a economisirii dorite, corespunzătoare injecţiei iniţiale realizate” .

Investiţia străină implică existenţa a cel puţin doi agenţi economici: agentul economic emitent (investitor) şi agentul economic receptor al investiţiei, aceştia fiind din ţări diferite.

Pe plan mondial, investiţiile străine au avut un rol important la finele sec. al XIX-lea. Până a se declanşa al II-lea război mondial, mişcările de capital au fost asociate cu marile deplasări de populaţie dinspre Europa către America, constând în investiţiile de portofoliu. Marele emitent de capitaluri din acea perioadă era Marea Britanie, care deţinea peste jumătate din total şi investea anual în medie 4% din produsul său intern brut, performanţă neegalată până în prezent .

P. Masse precizează că investiţia reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea „unor efecte viitoare, de cele mai multe ori incerte”, stabilind patru elemente esenţiale pentru o investiţie:

• subiectul, reprezentat de cel care investeşte (persoană fizică sau juridică);

• obiectul, reprezentând lucrul, întreprinderea, firma, utilajul, etc., deci modul în care se concretizează investiţia;

• costul, reprezentând efortul suplimentar, cert, actual, consumat pentru obţinerea unui obiect concret;

• efectele valorice, rezultate prin realizarea investiţiei şi care se obţin în viitor şi reprezintă în realitate o speranţă mai mult sau mai puţin certă.

Potrivit concepţiei lui P. Masse privind noţiunea de investiţie, se disting două elemente principale: investiţia este o cheltuială prezentă, efectuată numai pentru efecte viitoare şi, în al doilea rând, aceste efecte trebuie considerate în condiţii de risc sau incertitudine.

Economiştii ruşi (V.V. Novjilov) şi americani (J. English-Morley) precizează că investiţiile nu pot fi considerate doar o simplă cheltuială, ci trebuie să mai fie luate în considerare următoarele: investiţia este o cheltuială, reprezentând o resursă financiară avansată şi consumată în prezent pentru a obţine efecte viitoare, dar, este, în acelaşi timp, o acţiune, o lucrare concretizată în utilaje, construcţii, etc., deci, o multitudine de active fixe şi circulante prin care se obţin întreprinderi noi, se modernizează, se reutilează sau se dezvoltă cele existente.

Deci, investiţia trebuie analizată sub dublu aspect: financiar şi material, iar, în cazul în care cele două elemente nu se pot corela, atunci, nu se poate realiza investiţia.

ISD sunt investiţii pe termen lung, reprezentând un interes de durată şi controlul exercitat de o entitate (persoană fizică sau juridică) rezidentă într-o economie asupra unei firme rezidentă într-o altă economie decât cea a investitorului. Astfel, ISD nu constituie simpla mişcare a unor resurse financiare, ci presupun transferuri complexe de competenţe manageriale şi de marketing, tehnologii şi know-how .

În practică s-a demonstrat că orice investiţie se caracterizează prin trei elemente: profitul ca scop al investiţiei, timpul ca dimensiune a procesului de valorificare şi riscul ca expresie a naturii deciziei economice. În cazul investiţiilor străine există şi a patra trăsătură-caracterul de extraneitate al tranzacţiilor cu investiţii.

Investiţiile străine directe sunt caracteristice companiilor transnaţionale. Astfel, conform specialiştilor din domeniu, teoria investiţiilor străine directe se asimilează teoriei companiilor transnaţionale deoarece aceste investiţii continuă activitatea companiei din ţara de origine în ţara străină care o găzduieşte.