Managementul Comunicării în Organizația Militară

Comunicarea manageriala in organizatia militara

„A conduce oameni înseamnă să-i cunoşti

şi să ştii să comunici cu ei”

Napoleon

Comunicarea reprezintă liantul tuturor activităţilor desfăşurate de om, indiferent dacă facem referire la nivelul individual, la cel al grupurilor, organizaţiilor sau la cel macrosocial.

Încă din Antichitate, comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane. În fapt, însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul comunicare provine din limba latină: „communis” înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul circulă în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”.

Comunicarea face parte din „infrastructura” organizaţiei. Orice efort de dezvoltare a unei organizaţii trebuie să aibă în vedere cu priorotate latura umană a dezvoltării ei, iar comunicarea eficace şi eficienţa este singura cale prin care oamenii îşi pot corela în mod sinergetic eforturile.

Comunicarea interumană constituie un obiect de studiu cu o importanţă mult mai mare decât aceea a studierii altor sfere ale comportamentului uman. Pătrunderea şi înţelegerea sistemului de comunicare deschid şi înlesnesc drumul cunoaşterii personale şi a celor din jur, fiind în măsură să clarifice ierarhizarea oamenilor în societate după criterii de valoare.

Fără îndoială că în organizaţia militară comunicarea influenţează într-un înalt grad organizarea, funcţionarea şi reproducerea acesteia. Pentru sistemul militar comunicarea este o formă esenţială de adaptare a organizaţiei militare la schimbările rapide din mediul extern. Procesul de modernizare a armatei a determinat nevoia îmbunătăţirii procesului de comunicare, atât în interiorul structurilor militare, cât şi între acestea şi componentele societăţii civile.

1. PROCESUL DE COMUNICARE – ASPECTE TEORETICE

Comunicarea managerială reprezintă o formă a comunicării interumane, un instrument de conducere cu ajutorul căruia managerul îşi poate exercita atribuţiile specifice: previziune, antrenare, organizare, coordonare, control şi evaluare. Fiind parte a procesului de conducere prin care managerul îi întelege pe subordonaţi, făcându-se înţeles de aceştia, comunicarea managerială este orientată nu numai spre transmiterea mesajelor, ci şi spre schimbarea mentalităţilor şi adaptarea psihologică a angajaţilor la obiectivele organizaţiei.

În sens larg, prin comunicare înţelegem „schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane, din cadrul unei organizaţii, în vederea realizării obiectivelor”, sau mai simplist, un „schimb de mesaje între un emitent (E) şi un receptor (R)”.

La întrebarea „de ce comunicăm într-o organizaţie?” pot exista o multitudine de răspunsuri, câteva însă, fiind unanim acceptate:

• funcţiile managementului nu pot fi operaţionalizate în lipsa comunicării. Procesele de stabilire a obiectivelor, de realizare a concordanţei cu structura organizatorică, de armonizare a acţiunilor cu obiectivele iniţiale şi de eliminare a defecţiunilor, de antrenare a personalului se bazează pe primirea şi transmiterea de mesaje;

• comunicarea stabileşte şi menţine relaţiile dintre angajaţi;

• prin feed-back-ul realizat, comunicarea relevă posibilităţile de îmbunătăţire a performanţelor individuale şi generale ale organizaţiei;

• aflată la baza procesului de motivare, comunicarea face posibilă identificarea, cunoaşterea şi utilizarea corectă a diferitelor categorii de nevoi şi stimulente pentru orientarea comportamentului angajaţilor spre performanţă şi satisfacţii;

• contribuie la instaurarea relaţiilor corecte şi eficiente, de înţelegere şi acceptare reciprocă între şefi şi subordonaţi, colegi, persoane din interiorul şi exteriorul organizaţiei.

Astfel se poate afirma că este imposibil de găsit un aspect al muncii managerului care să nu implice comunicarea. Problema reală a comunicării manageriale nu este dacă managerii se angajează sau nu în acest proces, ci dacă ei comunică bine sau satisfăcător.

Comunicarea managerială surprinde în structura ei două componente definitorii, indispensabile procesului managerial şi anume: o componentă informaţională care asigură transmiterea-receptarea întregului flux informaţional necesar procesului managerial şi o componentă psihosocială, care cuprinde întregul sistem relaţional şef-subordonat, ce concură în mod intrinsec la realizarea obiectivelor manageriale.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:

• existenţa a cel puţin doi parteneri între care se stabileşte o anumită relaţie

• capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (unul este emiţător iar celalalt receptor)

• existenţa unui canal de transmitere a mesajului.

Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal, nonverbal sau paraverbal.

Celelalte elemente care intră în definirea conceptului de comunicare sunt: feedback-ul, contextul, canalele de comunicare, mijloacele de comunicare, limbajul şi barierele comunicaţionale.

Cele mai multe dintre studiile efectuate au relevat faptul că în procesul de comunicare, cel mai adesea se ajunge de la 100% ceea ce are de spus emiţătorul, la 20% ceea ce reţine receptorul, întrucât există diferenţe între:

Ce am de spus – 100%

Ce mă gândesc să spun – 90%

Ce ştiu să spun – 80%

Ce spun efectiv – 70%

Ce aşteaptă receptorul – 60%

Ce ascultă receptorul – 50%

Ce înţelege efectiv receptorul – 40%

Ce admite receptorul – 30%

Ce reţine recptorul – 20%

Ce va spune sau repeta receptorul – 10%

Aceste diferenţe rezultă din barierele ce există în procesul de comunicare. Aceste bariere sunt circumscrise factorilor perturbatori si influenţează eficienţa procesului de comunicare.

2. ORGANIZAŢIA MILITARĂ DIN PERSPECTIVA PARTICULARITĂŢILOR DE COMUNICARE

Caracteristici ale organizaţiei militare

Organismul militar, în cadrul societăţii, reprezintă mijlocul, sistemul prin care ea îi asigură prevenirea şi respingerea unei agresiuni împotriva teritoriului naţional. Cu alte cuvinte organizaţia militară reprezintă o entitate socială specifică, constituită în mod deliberat, dintr-un număr suficient de indivizi ce deţin statusuri şi îndeplinesc roluri bine definite, care urmăresc în mod organizat realizarea scopului pentru care a fost creată, acela al apărării naţionale .

Organizaţia militară, ca organizaţie birocratică, reprezintă structura ierarhică dată de interacţiunile membrilor săi, controlate printr-un sistem normativ specific, la nivel formal şi informal şi generatoare de acţiuni colective pentru îndeplinirea obiectivelor specifice militare .

Pornind de la conţinutul misiunii sale, de la natura activităţilor pe care le desfăşoară, armata constituie o organizaţie cu anumite particularităţi sub aspectul managementului, al comunicării. În principal, organizaţia militară se caracterizează prin:

• predominanţa legăturii formale – este consecinţa statuării stricte a normelor impuse militarilor prin legi, ordine şi regulamente. Comportamentul militarilor, prescris în regulamente, se exprimă prin simboluri exterioare (ţinută, grade, conduită) ce au ca scop identificarea militarilor ca grup distinct, uniţi printr-o legătură formală ce generează putere, influenţă şi autoritate. Există şi relaţii informale (desfăşurarea în comun a activităţilor de instrucţie, de relaxare), dar întotdeauna relaţia formală primează.