Managementul inovării SC Muller Dairy Ro SRL

Capitolul I

Noţiuni introductive privind Managementul Inovării

În anul 1941, economistul englez Schumpeter propune prima definiţie, în domeniul tehnico-economic, a inovării, definiţie cu caracter de mare generalitate. El afirmă că inovarea reprezintă acţiunea al cărui rezultat este de a produce altceva sau a produce altfel.

Conform definiţiei lui Schumpeter, se admite că, în cadrul inovării intra următoarele tipuri de activităţi:

- crearea unui nou produs;

- introducerea unei noi metode de fabricaţie

- intrarea pe o piaţă nouă (sau crearea unei noi pieţe);

- apelarea la o nouă materie primă;

- o nouă organizare a firmei;

- crearea unei noi imagini a firmei.

Din cele şase tipuri de inovare, primele trei vizează inovarea tehnologică, iar celelalte trei au caracter strict economic. Inovarea, încercând să propună elemente de noutate, necunoscute şi neîncercate până în prezent, destabilizează pentru moment sistemul. Chiar dacă obiectivul este acela al îmbunatăţirii sistemului, destabilizarea intra în contradicţie cu dorinţa de a avea totul pus la punct, astfel încât inovarea va fi adoptată cel mai adesea în urma unor presiuni interioare.

Cauzele care determină inovarea la nivelul întreprinderii

Presiunea concurenţială obligă întreprinderile să caute permanent soluţiile care le permit o poziţie cât mai bună pe piaţă, politica ce constituie condiţia esenţială de existenţă a întreprinderii.

Dintre factorii principali, care determină o întreprindere, la un moment dat, să-şi diversifice producţia şi mai ales să promoveze noul, se pot evidenţia:

- nevoia imperativă de a dezvolta sau măcar păstra poziţia ocupată de întreprindere pe piaţă; este factorul cel mai important. Practic toate întreprinderile se preocupă de păstrarea poziţiei ocupate şi lărgirea segmentului deţinut din piaţă.

- cererea pieţii de a-şi diversifica producţia. Majoritatea întreprinderilor se preocupă de diversificarea în domeniul pe care îl stăpânesc şi doar rareori este vorba de o schimbare a profilului. În general, întreprinderile par mai tentate să-şi diversifice produsele decât să-şi diversifice tehnologiile de realizare a produselor. Cel mai adesea se apelează la forţele interne pentru o diversificare a produselor şi la achiziţii externe în rest, mai ales atunci când este vorba de o schimbarea a profilului întreprinderii.

- obligativitatea de a se alinia la normative impuse de Guvern, legislaţie, cerinţe sociale. Normele cel mai frecvent modificate în ultimii ani sunt cele referitoare la protecţia mediului. Pe planul produselor oferite pe piaţă, normele de protecţie a mediului nu afectează toate ramurile industrial. Cele mai afectate sunt cele ale industriei chimice şi farmaceutice şi a automobilului. În cazul altor ramuri, cele care sunt puternic afectate de normele stricte de protecţie a mediului sunt mai ales tehnologiile (şi nu produsele). Mai apar restricţii determinate de standardizare sau, mai frecvent, de noile măsuri de protecţie a consumatorului, care merg mult mai departe decât la stabilirea mai strictă a unor termene de garanţie.

- nevoia de a face faţă unei scăderi a ofertei sau scumpiri a materiilor prime. Este vorba de scumpirea energiei, care a obligat întreprinderea să îşi schimbe, atât tehnologiile, cât să îşi reproiecteze produsele.

- recesiunea pe care o cunosc economiile ţărilor dezvoltate pe parcursul ultimilor ani a determinat întreprinderile să fie reticente în a se lansa în investiţii mari pe termen lung (aşa cum presupun schimbările de tehnologie). Ele au preferat, cel mai adesea, inovaţiile care s-au materializat repede în produse îmbunătăţite şi în modificări „din mers” ale proceselor tehnologice existente.

Factorii care frânează activitatea de inovare a întreprinderii

Dintre aceştia pot fi evidenţiaţi:

- concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii produselor şi/sau tehnologiilor, care există deja în întreprindere. Desigur că o uşoară perfecţionare a ceva existent şi bine cunoscut este soluţia cea mai simplă şi cu cele mai multe şanse de succes, dar politica „paşilor mici” riscă să se materializeze printr-o „pierdere a plutonului”;

- recesiunea economică. Recesiunea, pe de o parte, limitează drastic fondurile pe care întreprinderea le poate aloca înnoirilor. Pe de altă parte, şi piaţa este mai puţin activă, cererea generală scade, riscurile pe care întreprinderea şi le asumă şi care sunt inerente oricărei înnoiri cresc considerabil;

- teama conducerii întreprinderii de a se implica în acţiuni care comportă un anumit grad de risc. O asemenea situaţie a fost (şi în bună măsură mai este) tipică pentru România şi probabil pentru orice economie etatizată şi neconcurenţială;

- îndepărtarea întreprinderii, în urma procesului de înnoire, de vechiul său domeniu;

- lipsa de entuziasm a firmelor mari de a se antrena în proiecte care, la prima vedere, nu par a fi foarte importante pentru firmă. În general firmele mari sunt mai puţin mobile faţă de cele mici şi trebuie argumente foarte solide pentru a le determina să se abată de la planurile lor pe termen mediu şi lung. Deşi ele şi-ar putea permite mai uşor să îşi asume riscul unui asemenea proiect, de regulă, nu o fac. Rezultatul este că o altă firmă, mică, reuşeşte „străpungerea” (sau piere);

- incertitudini privind evoluţia materiilor prime sau a cererii noului produs (exemplu: domeniul energetic – preţul la petrol şi gaze; aspecte privind energia nucleară);

Din analiza unor studii de caz a rezultat că factorii care contribuie cel mai mult la succesul unui proiect cu caracter inovator sunt:

- existenţa în cadrul întreprinderii a unui personal calificat pentru a rezolva toate problemele ce apar, de la stadiul de cercetare până la transpunerea industrială a proiectului;

- implicarea serviciului de cercetare în toate fazele noului proiect, de la decizia de adoptare a acestuia până la realizarea producţiei de serie;

- o comunicare eficientă şi o cooperare reală între toate serviciile implicate;

- susţinerea permanentă din partea conducerii întreprinderii;

- existenţa unor studii corecte de prognoză a evoluţiei pieţelor şi a cererii de aici;

- capacitatea de a accepta idei venite din afara serviciilor direct implicate în luarea deciziilor de înnoire şi în transpunerea în practică a acestor decizii.

Pe de altă parte, principalii factori care pot frâna introducerea noului ar fi:

- dificultăţi care apar la trecerea de la faza laborator la faza industrială a proiectului;

- inerţia pieţii de a accepta noul;

- lipsa unui sistem eficient de circulaţie a informaţiei, atât între serviciile implicate în lansarea noului, cât şi între acestea şi exterior

Având în vedere aceste categorii de factori, se pot identifica trei strategii posibile între care firma poate opta:

- reducerea costurilor în raport cu concurenţa;

- realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;

- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.

Indiferent de opţiunea aleasă, există o sumă de riscuri care apar întotdeauna şi care trebuie avute în vedere. Cele mai importante dintre ele ar fi:

- incapacitatea de a pune în practică strategia aleasă sau incapacitatea de a susţine modificările pe care ea le impune pe tot parcursul „perioadei de tranziţie”;

- diminuarea avantajului concurenţial pe care ni-l oferă strategia de bază utilizată până acum şi pe care urmează să o schimbăm.

Ţinând cont de modul cum întreprinderile sunt dispuse să răspundă la elementele prezentate, întreprinderile se pot împărţi în doua categorii:

- întreprindere închisă;

- întreprindere stabilă;