Managementul Instituțiilor Publice

I. INTRODUCERE

În familie, în colectivităţi, acasă, singuri ori la negocieri oamenii transmit idei, gânduri, sentimente, îşi cunosc semenii şi îşi respectă problemele cotidiene comunicând.

Sistem cu “intrări şi ieşiri” comunicarea – înţeleasă ca parte componentă a vieţii psihice, dar şi sociale, de fapt trebuie prezentată ca necesară sine que non pentru relaţii umane.

Deschiderea umană generică spre informare, spre cunoaştere se constituie actualmente într-o condiţie obligatorie a surselor de satisfacţie, entuziasm, bucurie, ajutor mutual- fenomen ce deţine în subsidiar o aserţiune extrem de cunoscută şi de actuală, mai ales în perioade de profunde “aşezări” socio-economice: INFORMAŢIA reprezintă PUTEREA.

Relaţiile dintre oameni sunt deosebit de complexe şi importante; ele reprezintă, de fapt, ţesătura, pe care se aşează însăşi viaţa, structura reuşitelor, miracolelor sau dezastrelor umane. Trăsături şi însuşiri, fapte omeneşti (bune sau rele), priviri şi gesturi toate pot crea un COD, un MODEL, un STIL de comunicare interumană.

Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc stă la baza organizării şi dezvoltării sociale, influenţând raporturile pe orizontală şi verticală între oameni intervenind chiar în aspiraţiile lor intime, dar şi în cunoaşterea realităţii.

Aspectele relevate cu privire la comunicarea interpersonală şi la cea organizaţională se regăsesc în organizaţiile de toate profilurile şi mărimile. Intensitatea manifestării aspectelor pozitive sau negative în organizaţiile din diferite ţări este influenţată, îndeosebi, de modelul sociocultural al acestora şi de nivelul dezvoltării lor socioeconomice.

Pentru organizaţiile de orice fel din România, dar mai ales pentru cele cu profil economic, tranziţia la economia de piaţă, la statul de drept şi la economia europeană cultural şi informaţional intensivă face ca tema comunicărilor interpersonale şi organizaţionale să fie mai complexă şi mai extinsă decât cea specifică organizaţiilor care operează în economiile stabile şi dezvoltate. Complexitatea mai accentuată este determinată de deficitul comunicaţional existent în organizaţiile româneşti după 1989 în raport cu modelul specific organizaţiilor economice integrate organic într-o economie de piaţă consolidată. Registrul mai larg al problematicii menţionate este determinat de cerinţele suplimentare ale perfecţionării comunicărilor organizaţionale pentru a le transforma într-un instrument eficace de coordonare a unor activităţi mult mai dinamice şi mai sensibile la influenţele unui mediu caracterizat şi el printr-un dinamism accentuat.

II. COMUNICAREA – CONCEPT, DEFINIRE

2.1. DEFINIRE

Comunicarea este o caracteristică fundamentală a existenţei. Există comunicare fizică, biologică şi umană.

Comunicarea, înţeleasă în sensul său larg, ca act tranzacţional, inevitabil în situaţii de interacţiune, devine esenţială, fundamentală atât pentru viaţa personală cât şi pentru cea socială a individului.

În limba latină, verbul “comunico-are” provine din adjectivul “munis-e” a cărui semnificaţie era “care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”.

Cuvântul a dat naştere, prin derivare, unei familii lexicale bogate din care menţionăm pe “immunis-e” scutit de sarcini, exceptat de la o îndatorire (de ex. : “imun” înseamnă exceptat de la contractarea unei boli, care nu face boala).

După Antoine Meillet (citat de M. Dinu, Op.cit, 1997), “communise”, înseamnă “ care îşi împarte sarcinile cu altcineva”. În latina clasică înseamnă, ca şi sens urmaşul său actual “care aparţine mai multora sau tuturor”. “Comunicus” a dat ulterior naştere verbului “communico”, pătruzând în româneşte pe filieră franceză, odată cu valul de neologisme romantice din utlimul secol şi jumătate.

Comunicarea ca act, sistem, cod sau mijloc stă la baza organizării şi dezvoltării sociale, influenţând raporturile pe orizontală şi verticală între oameni – intervenind chiar în aspiraţiile lor intime, dar şi în cunoaşterea realităţii.

M. Zlate (1994) arată că încă din 1969 Claude Flament nota “pentru noi există comunicare, când există schimb de semnificaţii”. Se reţine noţiunea de schimb, dar se precizează conţinutul acesteia, semnificaţiile putând fi transmise atât prin mijloace verbale, cât şi non-verbale.

Norbert Sillamy (1965) insistă asupra caracterului de feed-back al comunicării. Când informaţia este transmisă, se produce o acţiune asupra receptorului şi un efect retroactiv asupra persoanei emitente.

Anizeu şi Martin ( 1969) atrag atenţia asupra elementelor componente ale comunicării ca şi asupra orientării ei. Astfel, comunicarea constituie “ ansamblul proceselor psihice şi fizice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie a unei persoane sau mai multora, cu alta sau cu mai multe, în vederea atingerii unor obiective”.

Pentru deceniile IV-VI ale secolului nostru, multitudinea de informaţii a determinat o posibilă sistematizare privind actul comunicării, între care importante ar fi următoarele:

• relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri;

• schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii;

• modificarea voită sau nu a comportamentului celor angajaţi în procesul comunicării.

Înţelegerea în acest mod a comunicării o întâlnim şi în unele lucrări mai recente. Baylon şi Mignot (1991) notează: “ prin a comunica şi comunicare, noi înţelegem punerea în relaţie a spiritelor umane sau, dacă preferăm, a creierelor umane”

Literatura de specialitate oferă şi alte definiţii pentru comunicare:

• “procesul prin care o persoană sau grup transmite un conţinut conceptual unei alte persoane sau unui alt grup” (Aifftincă Marin).

• “arta transmiterii informaţiilor, ideilor şi atitudinilor de la o persoană la alta “ (Emery Edwin)

• comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei umane şi exprimă universalul, spre deosebire de comunicaţie, care se referă la instrumentele, la tehnicile şi tehnologiile ce înlesnesc şi amplifică procesul de comunicare între indivizi şi între colectivităţi, conferindu-le în anumite cazuri, un caracter de masă” (Aifftincă Marin)

• “comunicarea este mecanismul prin care există şi se dezvoltă relaţiile umane”

• “comunicarea este procesul prin care semnificaţiile sunt transmise între persoane”

Actul comunicării se realizează prin intermediul imaginilor, noţiunilor, ideilor, având un conţinut informaţional facilitează manifestarea conduitelor umane afective, producând consonanţă sau disonanţă psihică, efecte de acceptare sau refuz, concordanţă sau neconcordanţă a trăirilor noastre. Cu ajutorul comunicării se pot transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune, fapt care ne arată existenţa unui conţinut motivaţional. Ca acţiune generic umană, comunicarea iniţiază, declanşează sau chiar stopează activităţile, se evidenţiază rezistenţa la efort – componentă a conţinutului voliţional al psihicului uman. Global, se acceptă că toată existenţa noastră psihică este implicată în comunicarea specific umană.

Comunicarea este un proces:

• dinamic

• ireversibil

2.2. ROLURILE COMUNICĂRII

Rolurile comunicării apar cel mai bine în evidenţă când le raportăm la scopurile pe care aceasta le îndeplineşte. De Vito (1988) stabileşte ca scopuri esenţiale ale comunicării:

- descoperirea personală – care constă în raportarea la alţii şi obţinerea de elemente pentru propria noastră evaluare;

- descoperirea lumii externe – explicitează concret relaţiile exterioare ale obiectelor şi evenimentelor înţelese cu ajutorul comunicării;

- stabilirea relaţiilor cu sens – ne arată că prin comunicare căpătăm abilitatea de a stabili şi menţine relaţii cu alţii, deoarece în mod obişnuit ne place să ne simţim iubiţi şi apreciaţi de alţii;

- schimbarea atitudinii şi comportamentelor – presupune ideea de comunicare, mai ales cea realizată prin intermediul mass-media, căreia îi este proprie schimbarea atitudinii şi comportamentelor noastre şi ale altora;

- joc şi distracţii – comunicarea înţeleasă ca mijloc de destindere, de a face glume etc.