Managementul Instituțiilor Publice

INSTITUŢIA PUBLICĂ

DEZVOLTAREA ŞI EVALUAREA PERSONALULUI

Pentru a studia problematica dezvoltării şi evaluîrii personalului din cadrul instituţiilor publice trebuie avută în vedere definirea conceptelor de management, respective managementul instituţiilor publice. Conform Dicţionarului explicativ român, management-ul reprezintă ştiinţa care studiază ansamblul activităţilor de organizare, conducere şi gestiune a întreprinderilor. Literatura de specialitate arată că noţiunea de management îşi are originile în limba italiană şi în limba franceză. De la verbul latin maneo care înseamnă a rămâne, s-a ajuns la franţuzescul maison (casă) şi la menaj (gospodărie). De la substantivul latin manus (mână) s-a format în italiană maneggio (prelucrare manuală). Din franceză sau italiană a ajuns în limba engleză sub forma verbului derivat manage cu diverse înţelesuri printre care şi a administra, a conduce. Englezii sunt cei care au format cuvintele manager, management. În cartea sa ,,Shop Management”, publicată în 1903, Friederick W. Taylor defineşte managementul astfel: "A şti exact ce doresc să facă oamenii şi a-i supraveghea ca ei să realizeze aceasta pe calea cea mai bună şi mai ieftină". În contextul începuturilor managementului ştiintific, ce se baza preponderent pe experientă, definiţia lui Taylor, într-o traducere liberă, poate primi urmatoarea reformulare: "Managementul este arta de a şti precis ce trebuie facut cât mai bine şi cât mai ieftin".

Paul Marinescu defineşte instituţiile publice în lucrarea sa ,,Managementul instituţiilor publice” drept ,,un ansamblu de structuri organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor publice”. Prin urmare, accepţiunea conceptului de management al instituţiilor publice poate reprezenta un ansamblu de activităţi de organizare, conducere şi gestiune a unor stucturi create în societate pentru administrarea afacerilor publice.

1) INSTITUŢIA PUBLICĂ

Înainte de a vorbi despre dezvoltarea şi evaluarea personalului din instituţiile publice sunt necesare câteva precizări cu privire la caracteristicile acestor structuri. Instituţiile publice, în sensul birocratic pe care îl au în ziua de astăzi, reprezintă singurul mod de organizare social-economică a statului care poate face faţă provocărilor modernităţii (numărul mare al populaţiei, diversitatea şi complexitatea nevoilor umane ce se cer satisfăcute). Ceea ce face din instituţiile birocratice instrumente eficiente este caracterul lor raţional – observa Max Weber – manifestat în cele patru dimensiuni principale ale acestora:

• pot manevra un număr mare de sarcini;

• pun accent pe cuantificare;

• operează într-un mod previzibil, standardizat;

• pun accent pe controlul asupra celor angrenaţi în sistemul instituţiilor.

Într-un stat democratic ele au următoarele funcţiuni:

• pregătirea şi adoptarea de acte normative;

• punerea în executare a legilor;

• supravegherea punerii în executare a hotărârilor luate la nivel politic.

O instituţie publică „vinde” bunuri şi servicii care asigură facilităţi precum: servicii de telecomunicaţii, electricitate, aprovizionarea cu gaze şi apa, transport (căi ferate, aeriene, navale), transportul public urban, servicii financiare (bănci, companii de asigurare). Obiectivul unei instituţii publice este servirea interesului public. Sunt situaţii în care iniţiativa particulară nu poate acoperi cerinţele societăţii şi de aceea sunt necesare instituţii specifice.

Scurt istoric al instituţiilor publice

Agregarea comunităţilor umane la nivelul unor sisteme naţionale a condus la apariţia primelor guverne. Pentru gestionarea situaţiei la nivel teritorial au fost necesare forme administrative. Putem enumera aici:

• Sistemele administrative sin Egiptul antic;

• Sistemele administrative din timpul dinastiei Han (206 î.e.n. – 220 e.n.), care sugerau pornind de la preceptele confucianiste, modul de acces al indiviziunilor la guvernare (calitatea indivizilor şi nu poziţia socială);

• Imperiile administrative grec şi roman controlate de la centru prin legi şi proceduri.

Modelul tradiţional de administraţie publică datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, structurile democratice dezvoltându-se odată cu apariţia statului modern. S-a trecut astfel de la sistemele de administraţie bazate pe loialitatea faţă de un individ (rege, ministru etc.) la sisteme administrative în care individul este devotat statului în raport cu componentele sistemului legislativ. În ultima parte a secolului al XIX-lea au fost necesare reforme asociate cu modelul tradiţional de administraţie.

Caracterizare generală

Instituţiile publice au deţinut pentru multă vreme un rol important în majoritatea ţărilor dezvoltate, dar, odată cu privatizarea unor servicii publice, unele instituţii au trecut într-un plan secundar. Aceste instituţii sunt importante pentru că:

• Activitatea lor este dependentă de sectorul guvernamental;

• Managementul sectorului public controlează activitatea organizaţiilor cu scop lucrativ.