Managementul Operațiunilor de Creditare

INTRODUCERE

Sistemul financiar-bancar formează baza economică a societăţii, iar sistemul bancar reprezintă componenta cea mai importantă a sistemului financiar-bancar.

Domeniul relativ nou pentru economia românească managementul bancar joacă un rol decisiv în dezvoltarea unei economii sănătoase, bazată pe principiile şi criteriile economiei de piaţă.

Plecând de la cerinţele managementului bancar, trebuie precizat că managerii se confruntă în general cu aceleaşi provocări indiferent de organizaţia din care fac parte. De aici concluzia că elementele fundamentale ale managementului sunt valabile şi în cazul băncilor, cu precizarea că, în partea sa aplicativă, managementul bancar capătă forme aparte, corelate cu specificul activităţii bancare.

Sistemul bancar este guvernat de legităţi specifice, dar se supune în final aceluiaşi obiectiv comun fiecărui domeniu de activitate: organizarea resurselor astfel încât acţiunile proprii să se finalizeze cu profit. Acest obiectiv este un atribut al managementului bancar, sprijinit pe instrumente adecvate fiecărui gen de activităţi.

După numeroşi economişti occidentali, în economia contemporană rolul băncilor este unic sau special, comparativ cu alţi agenţi economici din sectorul real sau financiar, dezvoltarea bancară asigurând, în ultimă instanţă, structura necesară funcţionării economiei de piaţă. Afirmarea rolului unic al băncii este dată, în noile condiţii, de funcţiile principale ale băncilor, care privesc: o eficientă alocare a disponibilităţilor băneşti, prin furnizarea de credit către economia reală, un transfer monetar între instituţii şi agenţi economici, potrivit unei politici monetare adecvate a Băncii Centrale prin intermediul cerinţelor sale de rezerve şi a operaţiunilor de „open market”, precum şi funcţia de a asigura operaţiuni de depozit pentru agenţi economici, ca o dovadă de încredere în stabilitatea şi lichiditatea sistemului bancar.

Toate acestea sunt preocupări ale managementului bancar şi nu fac decât să arate în rolul crucial al unui sistem bancar în economie, în general dar mai ales în condiţiile actuale din ţara noastră în susţinerea reformei, în mod special.

Tocmai datorită importanţei şi rolului major al sistemului bancar şi ca urmare şi a managementului acestuia am ales să abordez o serie de aspecte ale acestui domeniu.

Dar pentru că managementul bancar, în ansamblul său, este deosebit de vast lucrarea de faţă se ocupă doar de o componentă a managementului bancar, şi anume managementul operaţiunilor de creditare.

Am ales studiul acestui segment al managementului bancar întrucât creditul este considerat principalul produs al băncilor comerciale şi este interesant de văzut modul cum managerii de bancă gestionează în mod eficient creditele acordate, precum şi toate aspectele care ţin de operaţiunile de creditare.

Lucrarea de faţă intitulată „Managementul operaţiunilor de creditare” îşi propune să prezinte aspectele cele mai importante care ţin de operaţiunile de acordare a creditelor de către bănci: cine sunt clienţii băncii, sursele de informare cu privire la clienţii băncii, analiza economico-financiară a activităţii solicitanţilor de credite, calculul indicatorilor de bonitate, documentaţia de credite, rambursarea acestora etc.

Bineînţeles că nu a putut fi cuprinsă în lucrare toată problematica activităţii de creditare a băncilor comerciale şi toţi factorii direcţi şi indirecţi, interni şi externi care influenţează această activitate. Dar am încercat să prezentăm ceea ce este esenţial în acordarea creditelor de către băncile comerciale.

CAPITOLUL I

MANAGEMENTUL BANCAR

1.1. Sistemul bancar românesc actual

Sistemul bancar românesc s-a dezvoltat puternic în ultimul deceniu, comparativ cu anul 1990, moment caracterizat – din acest punct de vedere – prin existenţa unui sistem bancar centralizat, Banca Naţională a României cumulând majoritatea funcţiilor şi operaţiunilor bancare (excepţie făcând operaţiunile de comerţ exterior care cădeau în sarcina Băncii Române de Comerţ Exterior, în vreme ce Banca de Investiţii se ocupa de operaţiunile privind finanţarea pe termen lung a economiei, iar Banca Agricolă concentra operaţiunile în domeniul agriculturii şi industriei alimentare, Casa de Economii şi Consemnaţiuni preluând resursele disponibile ale populaţiei).

În anul 1999 se ajunsese la un număr de 45 de bănci autorizate să funcţioneze, iar în 2001 existau 40 de bănci, iar totalul activelor bancare atingând abia 10 miliarde de dolari. Din cele 40 de bănci, 32 sunt constituite cu capital integral sau majoritar românesc. Cifra poate fi considerată pozitivă, având în vedere anul 1989, însă numărul de bănci ce funcţionează în România azi pare de departe a fi insuficient, dacă ar fi să le comparăm cu cele 920 de bănci ce funcţionau în anul 1935 în ţară, ori cu cele 3050 bănci ce funcţionează în Belgia sau cele peste 4300 ce funcţionează în Germania.

Cu toate acestea, băncile din România par însă suficiente atâta vreme cât se manifestă un puternic recul al creditului, lucru datorat unor factori externi, dar care au afectat puternic situaţia băncilor româneşti în această perioadă.

Dezvoltarea cantitativă a sistemului bancar românesc este însă doar o caracteristică a acestei perioade de tranziţie. Principala trăsătură a sistemului bancar românesc actual este dezvoltarea structurală şi cantitativă a activităţii majorităţii băncilor, ca o reacţie comportamentală normală a acestora la cerinţele impuse de economia de piaţă.

Ieşirile din decor ale unor bănci pe parcursul acestui deceniu (reculul unor bănci ca Banca Dacia Felix sau Columna, falimentul Băncii Albina, Bankoop, Credit Bank, B.I.R.), nu caracterizează întreaga activitate bancară din România însă adaugă în mod evident o umbră peste calitatea şi stabilitatea celorlalte bănci, a căror imagine este puternic afectată de aceste sincope. Apare astfel, ca o reacţie normală, orientarea depunătorilor către alte categorii de plasamente (mai ales plasamentele în titluri de stat, garantate şi cu o rentabilitate mare, ce depăşeşte pe cea a plasamentelor la bănci – acesta fiind unul din gravele paradoxuri ale economiei româneşti, generat de foamea guvernamentală după resurse) şi, în consecinţă, creşterea concurenţei pe piaţa resurselor, slăbirea capacităţii băncilor mici de a rămâne pe piaţă, reducerea masei creditului în economie etc.