Managementul proiectelor - reabilitarea casei Ilie Niculescu Dorobanțu

1. Descrierea problemei identificate

Casa Ilie Niculescu Dorobanțu, situată pe strada Gheorghe Manu nr.9 (fostă strada Verde, fostă Lemnea), a fost realizată după planurile arhitectului Grigore Cerchez la inițiativa Tațianei Niculescu-Dorobanțu, una dintre cele patru fiice ale lui Ion C. Brătianu, și reproduce la o scară mai mică o aripă a Château de Blois, reședința regală a lui Louis al XII-lea de pe Valea Loarei. (Cristian, 2018)

Pe 14 mai 1910, erau depuse pentru autorizare planurile casei care specificau: „un corp de clădire cu 2, 3 și 4 caturi, de zid masiv, acoperit cu țiglă”, având o suprafață de 668,29 mp”. Planul reședinței este neregulat. Casa mare, cu etaj, bine luminată, avea la demisol sufragerie de vară, office de vară, bucătărie, pivniță, cămară, oficiu și camere ale slugilor. Spre stradă, la parter, era anticamera și biroul, un hall mare, iar spre grădină, salonul, florăria și sufrageria, apoi oficiul, cămara, camerele slugilor și o baie. Vestibulul parterului, luminat de ferestre cu vitralii, este decorat original cu sculpturi, pentru a mări spațiul, are două scări. La etaj, spre stradă, erau sala de studiu și biblioteca, apoi un salon cu ferestre ample în stil neogotic, iar spre grădină, odaia doamnei și cea a domnului, amândouă aveau o baie comună și acces pe terasă. Din odaia doamnei se intra în odaia copilului, apoi urma camera guvernantei, o baie și scara de serviciu. Lucrările au început în 1910 și s-au încheiat după 1923, cum reiese din corespondența familiei. (STAN, arhitectura-1906.ro, 2015) În perioada antebelică și în primii ani ai interbelicului, strada Lemnea (actuala stradă Gheorghe Manu) se afla la periferia nordică a Capitalei într-una dintre cele mai selecte zone rezidențiale; în proximitate fiind situate și alte rezidențe cunoscute, precum Casa lui Spiru Haret,

Palatul Ghica sau Casa Henri Coandă.

În perioada interbelică o parte a clădirii a fost transformată de Ilie, pe atunci șeful organizației liberale Ilfov, în sediul PNL. (Cristian, 2018)

Între 1948-1957, aici a funcționat cantina salariaților Ministerului Industriei Metalurgice și Construcției de Mașini. În 1956, în urma insistențelor Direcției Monumentelor Istorice, care considera imobilul a fi „unul dintre cele mai valoroase ale Capitalei din punct de vedere al artei arhitecturale”, clădirea a fost trecută în patrimoniul Ministerului Culturii și Învățământului. Atunci ICSOR „a executat lucrări de consolidare a fundațiilor/ subzidiri și amenajări interioare pentru a se crea condiții de bună desfășurare a învățământului teoretic și de specialitate”. Astfel, din 1958 începe să funcționeze, atât în casa Spiru Haret, cât și în casa Niculescu-Dorobanțu, Școala medie tehnică de coregrafie, unde învățau 300 de elevi. (STAN, arhitectura-1906.ro, 2015)

După moartea unicului copil și a soției, imobilul a fost lăsat moștenire prin testament Așezământului Ion C. Brătianu, cu scopul de a fi transformat în Muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu- Dorobanțu”, lucru care nu avea să se petreacă vreodată. (Cristian, 2018)

Înscrisă în Lista monumentelor de cultură din R.P.R. întocmită în 1955, poziția 18, și în LMI 2004, poziția 1413, cod B-II-m-A-19131, clădirea Niculescu-Dorobanțu este astăzi în pericol de prăbușire. Dacă fațada principală, dinspre nord, impresionează prin elemente constructive și decorative, fațada dinspre sud reflectă gravitatea situației reale a clădirii.

Structural s-a constatat: accentuarea fisurilor și crăpăturilor înregistrate prin expertiza INCERC din 1971; avarierea diagonalei la unii din spaleții de zidărie; accentuarea dislocării, a tendinței de separare a diverselor zone de clădire; desprinderea cu tendință de prăbușire a celor două frontoane laterale din zona podului; că planșeele de lemn peste parter prezintă degradări avansate datorate putrezirii elementelor principale de rezistență (grinzi), cât și a elementelor secundare (plafon, șipci, trestie, grinzișoare); șarpanta prezintă local zone putrezite (căpriori, astereală)”.

De la această expertiză au trecut aproape 30 de ani fără să se fi realizat intervențiile de consolidare care prevedeau: „asigurarea capacității de rezistență, prin sâmburi de beton armat la parter și etaj, tencuială armată la parter și parțial etaj, asigurarea conlucrării în elemente structurale verticale ale clădirii, eliminarea tendinței de separare a elementelor componente - planșee de beton și tiranți peste parter, consolidarea fundațiilor în zona tasată, tiranți metalici la etaj, consolidarea în interior”. (STAN, arhitectura-1906.ro, 2015)

Pe website-ul Primăriei București http://www.pmb.ro apar două dosare de revendicare a acestui imobil. Dosarul nr. 9372 de la 7 august 2001 care reprezintă o cerere de revendicare prin Legea 10 a domnului Ion Miclescu. Acest posibil descendent al familiei Niculescu Dorobanțu revendică din 1995 imobilul. La 22 ianuarie 2002 a fost depus dosarul nr. 22048 prin care Așezământului Cultural Ion C. Brătianu revendica imobilul. (STAN, jurnalul.antena3.ro, 2009)

În prezent, imobilul stă să cadă, deoarece fundația i-a fost afectată de demolarea Casei lui Spiru Haret în anul 2014 și construirea în imediata apropriere a unui imobil de 8 niveluri - una dintre cele mai răsunătoare crime de patrimoniu din ultimii ani, pentru care n-a răspuns nimeni. (Raiden, 2016)

Preț estimat: 5.000.000-5.000.000 EUR. Preț de pornire: 3.700.000 EUR. Suprafață construită: 2.150 m2. Suprafață utilă: 1.462 m2. Amprentă la sol: 627 m2. Etaje: D+P+Mz+1E+M. Camere: 41. Băi: 5. Clasificare: monument istoric de valoare națională și universală clasa A. (AHE, 2019)

1.2 Nevoia implementarii

Avantajele pe care le oferă acest proiect de restaurare în comparație cu alternativele și anume demolarea și construirea unei clădiri de birouri sunt următoarele: conservarea istoriei familiei fondatoare, conservarea arhitecturii specifice începutului secolului XX, îndeplinirea ultimei dorințe ale lui Ion Niculescu Dorobantu prin transformarea reședinței în muzeul „Ilie, Tațiana și Ion Niculescu-Dorobanțu”.