Managementul Resurselor Umane

CONCEPTUL DE MANAGEMENT AL RESURSELOR UMANE

1.1 RESURSELE UMANE ÎNTR-O ORGANIZAŢIE

Omul este o fiinţă socială a cărui existenţă dominantă în progresul civilizaţiilor se datorează tocmai acestui fapt. Dacă am considera că omului îi este suficient doar ceea ce ar putea procura singur, traiul său ar putea fi considerat mizer. Când oamenii se asociază şi se organizează în diverse grupuri, concentrându-şi forţele şi schimbând roadele muncii lor între ei, reuşesc să prospere.

Scopul managementului este acela de a face ca strădaniile cooperării dintre oameni să dea roade.

Pe un plan general managementul este definit ca fiind "ansamblul cunoştinţelor referitoare la organizarea şi gestiunea unei întreprinderi" .

Într-o accepţiune mai detaliată, managementul este înţeles ca fiind o modalitate de a conduce raţional o organizaţie, de a organiza activităţile, de a fixa scopurile şi obiectivele, de a construi strategia acesteia. Aceasta necesită utilizarea mai bună a oamenilor, a tehnologiilor şi resurselor materiale, urmărind creşterea rentabilităţii şi eficienţei întreprinderii.

Reflectând la dimensiunile managementului ne explicăm de ce în ţările dezvoltate s-au constituit şi discipline distincte cum ar fi managementul financiar, managementul contabil, managementul producţiei, managementul aprovizionării şi desfacerii, managementul resurselor umane etc.

Deosebit de problematică şi de actuală, problematica managementului uman este abordată într-o viziune interdisciplinară care să mijlocească practicii manageriale din acest domeniu eliminarea empirismului, crearea de metode, procedee şi tehnici adecvate de modernizare, precum şi exigenţe sporite în vederea atingerii scopurilor propuse.

O perioadă îndelungată de timp întreprinderea a urmărit prioritar obţinerea profitului în urma comercializării produselor sale. Astfel, problemele relaţiilor umane din cadrul unităţilor economice erau considerate accesorii, ele fiind încredinţate unui şef de personal, care se ocupa de aspecte juridice, administrative şi disciplinare ale forţei de muncă.

În mod treptat însă, domeniile de activitate şi tipul preocupărilor compartimentelor de personal s-au extins, conturându-se tot mai mult finalitatea socială a întreprinderii, fapt ce a determinat şi schimbarea locului şi rolului lucrătorilor respectivi în cadrul unităţii.

Evoluţia funcţiunii de personal a fost determinată de factori tehnici, economici şi sociologici.

Politicile de personal au suferit o modificare a conţinutului lor pe măsura evoluţiei conceptelor privind raportul dintre om şi munca sa, în special pe baza psihologiei industriale.

În urma diverselor analize psihosociologice a rezultat că raporturile între oameni în cadrul activităţii lor sunt extrem de variate cel puţin din două motive

- munca însăşi diferă de la un lucrător la altul

- diversitatea motivaţiilor umane.

Motivaţiile indivizilor sunt foarte diverse, ele fiind legate de natura aspiraţiilor acestora, personalitatea lor, contextul social-educativ, mediul de lucru, nivelul cultural, cel al venitului. însă şi munca răspunde la motivaţii foarte diferite în raport cu lucrători respectivi. Elementul comun în analiza motivaţiei îl reprezintă nevoile lucrătorilor.

Nevoile economice sunt cele solicitate de supravieţuirea lucrătorului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă). Nevoile de securitate au în vedere perspectiva existenţei salariatului, a certitudinii locului de muncă etc.

Atunci când nevoile fiziologice şi cele de securitate sunt satisfăcute apar alte nevoi superioare, dispuse pe niveluri următoare.

În cadrul nevoilor sociale sunt integrate cerinţe ce ţin de necesitatea apartenenţei la grup. Fiecare om simte nevoia de a avea prieteni şi fiinţe pe care să le iubească, deşi aceste nevoi nu sunt aşa de presante ca cele fiziologice sau cele de siguranţă socială.

Succesul profesional este un ansamblu de dimensiuni aptitudinale şi de personalitate care prezintă avantajul că este cognoscibil şi în bună parte măsurabil.