Managementul Strategic al unui Colegiu Tehnic

1. Particularităţi ale managementului strategic educaţional în sectorul public

Managementul indică o anumită mentalitate, o manieră proprie, dar şi o artă de dirijare, de antrenare a resurselor (umane), a elementelor organizaţiei, ceea ce corespunde cu însăşi considerarea educaţiei ca ştiinţă şi artă. El este un ansamblu de activităţi desfăşurate cu scopul de a se asigura funcţionalitatea normală şi eficientă a sistemelor economice de către unul sau mai mulţi indivizi. (Magdalena Platis, 2003)

Strategia este: “un produs al procesului managementului strategic ce constă int-un plan cuprinzător unitar şi integrator de acţiune managerială stabilită în vederea îndepliniri obiectivelor fixate care precizează cum va fi condusă organizaţia şi cum va acţiona precum şi ce acţiuni vor fi desfăşurate pentru a asigura firmei îndeplinirea misiuni asumate.” (Ion Popa, 2004)

Strategia unei instituţii publice sau private este reprezentată şi de: “ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, de principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiuni organizaţiei.” (O Nicolescu şi I Verboncu 1996)

I. Ansoff tratează strategia ca “axul comun al acţiunilor organizaţiilor şi produselor/pieţelor ce definesc natura esenţială a activităţilor economice pe care organizaţia le realizează sau prevede să o facă în viitor”. În viziunea sa, strategia cuprinde patru componente: vectorul de creştere geografică, bazat pe cuplul produs/piaţă, care precizează orientarea şi mărimea activităţilor viitoare ale firmei;

• avantajul competitiv, care se referă la câştigarea unei poziţii competitive mai puternice, prin identificarea proprietăţilor fiecărui cuplu produs/piaţă;

• sinergia utilizării resurselor firmei;

• flexibilitatea strategică, bazată pe resurse şi competenţe transmisibile de la un domeniu de activitate la altul.

O. Nicolescu consideră că strategia poate fi definită ca “ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, principalele modalităţi de realizare împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizaţiei”. (Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, 1999)

Managementul strategic reprezintă: “o formă modernă de conducere a organizaţiei bazată pe anticiparea schimbărilor,pe evaluarea potenţialul intern al organizaţiei şi pe operarea modificărilor ce se impun în vederea armonizării acesteia cu mediul din care face parte ,a realizării misiuni şi a obiectivelor stabilite ,a asigurării supravieturii şi perenităţii sale. El este procesul prin care conducătorii determină direcţia pe termen lung şi performanţele organizaţiei asigurând realizarea unor formulări atente a unei implementări corecte a unei continue evaluări a strategiei.”

(Corneliu Russu, 1999)

Managementul strategic şi-a făcut intrarea „oficială” în lumea specialiştilor în management în anul 1973, cu ocazia primei conferinţe internaţionale asupra managementului strategic organizată de I. Ansoff la Universitatea Vanderbilt, el neavând o semnificaţie precisă acceptată universal. Ca sursă a dezvoltării firmei, managementul strategic reprezintă potrivit definiţiei lui I. Ansoff o îmbogăţire a conceptului de planificarea strategică în mai multe privinţe. Managementul strategic se prezintă ca un mod particular de gestiune, vizând asigurarea unei “cuplări” strânse între strategia globală şi politicile operaţionale.

Managementul strategic cuprinde, de asemenea, activităţi asociate deciziilor, precum planificarea, inclusiv stabilirea scopurilor şi a obiectivelor precum şi eşalonarea în timp a realizării lor.

Managementul strategic organizaţional s-a dezvoltat îndeosebi în ultimele decenii, ca rezultat al schimbărilor profunde şi al vitezei de propagare a lor în mediul extern, politic, economic, social, ştiinţific şi tehnologic. De asemenea la dezvoltarea managementului strategic au contribuit procesul de globalizare şi dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor informatice, respectiv trecerea de la societatea industrială la societatea cunoaşterii. Managementul strategic se deosebeşte de managementul operaţional prin faptul că el proiectează dezvoltarea organizaţională într-un viitor posibil, la o scară de timp de 4-6 ani. Această scară de timp se corelează de regulă cu mandatul acordat managementului academic. De exemplu, în România, mandatul pentru care sunt aleşi prodecanii, decanii, prorectorii şi rectorii este de patru ani şi deci proiecţia strategică se face pentru un viitor de patru ani; în Japonia, o dată cu transformarea universităţilor naţionale în corporaţii universitare şi cu trecerea de la alegerea preşedinţilor la numirea lor pe baza unor criterii de performanţă managerială, perioada mandatului este de şase ani, proiecţia strategică făcându-se pentru un viitor de şase ani. (Meryem Le Saget, 1999,)

Procesul managementului strategic defineşte setul de decizii şi acţiuni, concretizat în fundamentarea şi implementarea unor planuri şi programe proiectate pentru a realiza ansamblul obiectivelor organizaţiei. Pentru atingerea scopurilor organizaţiei este necesară perceperea concomitent concretă şi integrală a influenţelor mediului ambiant exogen şi endogen asupra acestui proces.

Aflat în corelaţie evidentă cu strategia de ansamblu a organizaţiei, managementul strategic se referă la procesul prin care managerii stabilesc direcţia de evoluţie pe termen lung a organizaţiei, stabilesc obiectivele de performanţă specifice, elaborează strategii pentru asigurarea atingerii acestor obiective – luând în considerare variate circumstanţe interne şi externe – şi întreprind realizarea planului de decizii şi de acţiuni ales.

Ţinta procesului managementului strategic este formularea şi implementarea strategiei, care are ca finalitate realizarea pe termen lung a misiunii firmei, prin îndeplinirea obiectivelor formulate.