Managementul țărilor islamice

1. Contextul cultural-istoric islamic

1.1 Valori culturale islamice

Atunci când în Occident (Europa, Statele Unite ale Americii) se vorbeşte

despre Islam, se ţine, de regulă, prea puţin cont de unele particularităţi de natură geografică, istorică, politică sau culturală. Adesea, chiar conceptele implicate se confundă. De exemplu, printre prejudecăţi figurează şi aceea potrivit căreia toţi musulmanii sunt arabi şi că toţi arabii sunt musulmani ceea ce este fals, deoarece există arabi creştini, lumea musulmană (circa un miliard de credincioşi, răspândiţi în 36 de ţări, pe cinci continente) nu este alcătuită majoritar din arabi, aceştia reprezentând doar o cincime din numărul total al musulmanilor, adică în jur de 200 de milioane de persoane.

Succesul islamismului arab se bazează îndeosebi pe priceperea

conducătorilor de a guverna, pe baza unui sistem politic, legislativ şi fiscal inteligent, inspirat în mare măsură chiar de Coran.

Islamul funcţionează ca un ansamblu, fiind concomitent religie, organizare politică, socială şi culturală, civilizaţie şi mod de viaţă. Ca religie, interesează în primul rând izvoarele Islamului. Acestea sunt în număr de patru: două izvoare religioase, Coranul (în limba arabă, recitare), povestea vieţii lui Mahomed, şi Sunna Profetului, care se referă la comportarea lui Mahomed, şi două izvoare de origine profană, ijmâ, consensul doctorilor legii, şi qiyâs, raţionamentul prin analogie.

Coranul, Cartea sfântă, devenită testament pentru toţi redincioşii musulmani, după moartea lui Mahomed, reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, devenit carte. Musulmanii consideră Coranul ca fiind increat şi etern, doar literele au fost create, pentru a permite transmiterea sa. Coranul este sacru, motiv pentru care musulmanul evită să îl lase în mâna unui nemusulman să vândă cartea sfântă şi solicită o maximă puritate celui care atinge textul. Conţinând circa cinci sute de versete, grupate în 114 capitole, numite sure, Coranul reprezintă, pentru musulmani, legea şi dreptul.

Sunna, tradiţia, adică ansamblul cuvintelor, gesturilor, comportamentelor lui Mahomed, al modului său de a se comporta şi de a trata pe aproapele său, precizează o serie de obligaţii pe care le are musulmanul în viaţa de zi cu zi în societate sau în familie.

Ijmâ, probabil cea mai importantă sursă pentru crearea dreptului

musulman, a dezvoltat dogma infailibilităţii comunităţii musulmane, atunci

când există unanimitate, consens sau cel puţin sprijin mutual.

Qiyâs, analogia, a permis folosirea raţionamentului logic drept sursă de drept, chiar dacă acest izvor a indus elemente de raţionalitate profană,

contrară spiritului legii islamice. Ca atare, pentru musulmani, raţiunea

trebuie să fie împiedicată, controlată cu rigoare, încadrată în limite bine

fixate şi supusă autorităţii textelor sacre. Mesajul Islamului este reprezentat de dogme şi de legea islamică.

Dogmele, adică punctele fundamentale ale credinţei, îi spun musulmanului ce trebuie să creadă, iar legea islamică îi arată acestuia ce trebuie să facă şi ce trebuie să nu facă pentru a fi un bun musulman. Dogmele sunt puţine.

Musulmanul trebuie să creadă în unicitatea lui Dumnezeu, să creadă în

îngeri, în profeţi, în cărţile revelate, precum şi în Judecata de Apoi.

Legea islamică, sharî`a, calea de urmat, cuprinde o serie de porunci, interdicţii, recomandări şi avertismente. Ca urmare a importanţei Coranului şi a Sunnei, activităţile umane sunt repartizate în cinci seturi: ceea ce este permis, ceea ce este recomandat, ceea ce este obligatoriu, ceea ce este demn de dispreţuit şi ceea ce este interzis. Legea islamică face distincţia între obligaţiile de cult şi obligaţiile privind relaţiile în societate.

Obligaţiile de cult sunt considerate fundamente ale religiei musulmane şi sunt în număr de cinci: mărturisirea credinţei, adică formula de convertire la Islam; rugăciunea, realizată de cinci ori pe zi; sprijinul acordat celorlalţi, un

fel de impozit obligatoriu; postul în luna Ramadan, cea mai cunoscută obligaţie de cult; pelerinajul la Mecca, cel puţin o dată în viaţă.

Obligaţiile privind relaţiile în societate sunt reprezentate de recomandările juridice ale dreptului privat, de obligaţii juridice şi de diverse interdicţii. Recomandările juridice, adesea chiar prescripţii ale dreptului privat, se referă la căsătorie, considerată ca o datorie; la zestre, care este adusă de bărbat şi nu de femeie; la divorţ, considerat de fapt ca o repudiere; la dreptul la moştenire al femeilor.

Obligaţiile juridice se referă la sancţiuni legale, fixe, stabilite de Coran pentru diverse fapte, precum adulterul şi hoţia.

Interdicţiile, de cele mai multe ori, sunt de ordin alimentar şi se referă la interzicerea consumului cărnii de porc sau al vinului.

1.2 Încadrarea contextului islamic prin prisma abordării diferenţelor culturale elaborată de Fons Trompenaars

Analizând contextul islamic şi particularizând abordarea diferenţelor

culturale pentru spaţiul cultural-istoric şi socio-economic din ţările islamice,

rezultă că acesta se caracterizează prin predominarea particularismului, a colectivismului, a caracterului afectiv, a caracterului specific, a statutului tribuit, a perceperii timpului în mod sincron şi a unei atitudini de

convieţuire în armonie cu natura.