Modalități de gestiune în cadrul serviciilor publice

Gestiunea serviciilor publice

Termenul de gestiune, acceptat ca administrare a patrimoniului sau a unor bunuri ale unei persoane de către reprezentantul ei sau totalitatea operaţiunilor efectuate de un gestionar privind primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor băneşti dintr-o societate comercială sau instituţie, trebuie diferenţiat, cel puţin din punctul de vedere al conţinutului activităţilor, de termenul de management. Termenul de management , in care regăsim ansamblul activităţilor de organizare şi conducere, în scopul adoptării deciziilor optime în proiectarea şi reglarea proceselor, a sistemului, apreciem că îl include şi pe cel de gestiune, indiferent de definiţia dată celui din urmă.

Gestionarea serviciilor publice, ca noţiune, o întâlnim atât în Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001), Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice (Legea nr. 51/2006), cât şi în Carta Europeană a autonomiei locale . Reglementările legale au următorul conţinut: „Autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, cât şi gestionarea, sub propria responsabilitate, a intereselor colectivităţilor pe care le reprezintă".

Gestionarea serviciului public poate fi făcută de o persoană publică (stat, comunităţi locale, instituţii) sau de o persoană privată (fizică sau juridică).

Literatura de specialitate descrie următoarele moduri de gestionare a serviciilor publice :

1. administrarea prin regii autonome sau instituţii publice

2. contractul de concesionare;

3. contractul de închiriere;

4. locaţia de gestiune;

5. contractul civil;

6. contractul comercial

Dacă considerăm că structura de control este, în mod normal publică, atunci vom ( avea patru configuraţii posibile de gestiune a serviciului public, care ar corespunde situaţiilor existente şi în ţările UniuniiEuropene. Acestea sunt :

- gestiunea printr-o colectivitate: gestiune directă;

- gestiunea printr-un organism public: gestiunea publică;

- gestiunea privată sub conducerea publică: delegare;

- gestiunea privată: sector privat.

1. Gestiunea publică. Prin aceasta se înţelege furnizarea unui serviciu colectiv printr-o persoană juridică de drept public, care poate fi însăşi colectivitatea teritorială sau un organism de drept public plasat sub controlul direct ai unei colectivităţi teritoriale.

2. Gestiunea directă. Gestiunea directă este reprezentată de situaţii în care

colectivitatea locală, prin autorităţile sale reprezentative, asigură ea însăşi

serviciul public sau îl transferă unei instituţii publice aflate în subordinea sa.

Prin gestiune directă înţelegem capacitatea de administrare a serviciului public sau de transferare a unei instituţii publice aflate în subordinea autorităţii publice locale.

Cunoscutele forme ale gestiunii directe sunt regia directă, regia depersonalizată, regia autonomă.

3. Gestiunea semidirecta Gestiunea semidirectă poate fi înţeleasă ca un

proces de administrare mixtă a serviciului public, în sensul exploatării în regie

directă, alături de prestarea unei părţi a serviciului public, de către o întreprindere

exterioară (din sectorul privat).

Statul are sarcina de a defini domeniile apte să fie delegate, iar colectivităţile au sarcina să studieze oportunitatea recurgerii la această delegare. Bineînţeles că problema tipului de gestiune nu se pune decât pentru serviciile cu caracter industrial şi comercial. în cazul municipalităţilor, gestiunea sub forma de regie se poate dovedi cea mai adecvată.

4. Gestiunea delegată. Gestiunea delegată reprezintă procesul de încredinţare a administrării serviciului public de către autoritatea administrativă unei întreprinderi, de regulă, din sectorul privat. Legea 51/2006 defineşte delegarea de gestiune ca „procedura prin care o unitate administrativ – teritorială sau o asociaţie de dezvoltare comunitara atribuie ori încredinţează unuia sau mai multor operatori titulari de licenţă, în condiţiile prezentei legi, gestiunea unui serviciu de utilităţi publice a cărui răspundere o are, precum şi exploatarea sistemului de utilităţi publice aferent".

Forme de gestiune delegată întâlnite în practică sunt concesiunea, arendarea, regia interesată.

Gestiunea delegată unilateral a serviciilor publice presupune existenţa unui act juridic unilateral (lege, hotărâre a autorităţii administraţiei centrale sau locale) prin care se administrează prin delegare, unilateral, serviciul public. Astfel de forme sunt cunoscute în ţările dezvoltate, unde autorităţile administraţiei publice locale deţin capitalul majoritar în cadrul unei societăţi comerciale care urmează a fi privatizată prin act juridic unilateral. Se cedează cota majoritară de participare la capital celorlalţi acţionari, urmând ca serviciul public să funcţioneze în regim privat.

Criticile delegării serviciilor publice se regăsesc în următoarele aspecte: pericolul pierderii puterii aleşilor locali sau teritoriali pare să constituie principala critică adusă acestui sistem. Printre altele, dificultatea de a compara gestiunea directă cu cea delegată interzice, în cea mai mare parte a cazurilor, elaborarea unui raport de superioritate a uneia faţă de cealaltă. Prima critică adusă delegării serviciilor publice vizează efectele puterii de decizie, în special în timpul concesionării serviciilor unui marc grup specializat. Astfel, se instaurează o relaţie de putere între parteneri care nu există în situaţia admimstrării în regie. Această relaţie este cu atât mai incoafortabilă pentru alesul local, cu cât ea depinde de marja de manevră bugetară, marjă redusă din ce în ce mai mult. Pentru colectivitatea teritorială nu se pune problema să acopere exact suma necesară funcţionarii unui serviciu, care ar trebui să fie administrat în mod direct, ci să păstreze un cadru financiar suficient de credibil pentru ca nici un concesionar să nu fie tentat sa profite de situaţie. Relaţia de încredere este relativă, iar alesul, încurajând oficial adoptarea metodelor moderne de management, multiplică inspecţiile şi verificările paralizante şi inutile.

Trei tipuri de argumente vin să susţină teza comparaţiei între gestiunea directă şi cea delegată. în primul rând, superioritatea presupusă de gestiunea delegată, fondată pe calculul costurilor, se loveşte de problema ignorării celorlaltor factori determinanţi, cum ar fi satisfacţia cetăţenilor, prestigiul colectivităţii locale, sentimentul de siguranţă. Astfel, va fi mult mai uşor pentru alesul local să ţină un discurs axat pe binefacerile sectorului privatfără să verifice, empiric vorbind, veridicitatea spuselor sale. în al doilea rând, întreprinderile din sectorul serviciilor nu se interesează decât de activităţile lucrative ale comunităţii, riscând astfel să nu ateste natura serviciului prestat.

1. Concesionarea serviciilor publice

Aşa cum reiese din lucrările de specialitate, prin concesiune se înţelege „o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care să asigure finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care să fie remunerată din redevenţele percepute de la usageri .

Introducerea celor doi actori ai contractului de concesiune, conce-dentul şi concesionarul, a apărut în definiţia dată de Gilles Lebreton , care numeşte concesionarea serviciului public ca fiind „actul administrativ prin care o persoană publică, numită conccdent, încredinţează unei persoane pri¬vate, numită concesionar, gestiunea serviciului public pe riscul său, rccu-noscându-i dreptul de a percepe redevenţa de la beneficiarii serviciului".