Modelul de Comunicare Shannon-Weaver

INTRODUCERE

În societatea contemporană, comunicarea a devenit o temă centrală de dezbatere. Comunicarea este un vast şi pasionant câmp de reflecţie, de studii şi de realizări. Lumea exterioară, natura în varietatea ei, ca şi nenumăraţii indivizi, şi uneori noi înşine, cu toţii emitem semnale, în afară sau spre propria noastră persoană. Se întâmplă apoi, să adunăm, să primim sau să captăm aceste semnale, pentru a le da, graţie raportării la experienţe sau construcţii anterioare, valoare: devenim prin urmare, receptori ai unor informaţii pe care le-am interceptat din întâmplare, chiar dacă nu ne erau direct destinate.

În prezent lumea se întreabă de ce există atâtea probleme de comunicare. Cum poate fi facilitată comunicarea dintre indivizi, dintre grupuri în cadrul organizaţiilor- Zilnic o sumedenie de specialişti în comunicare îşi oferă serviciile, zi de zi apar noi metode de iniţiere în practicile comunicaţionale şi de îmbunătăţire a performanţelor în domeniu.

Analiza situaţiilor şi a tehnicilor de comunicare poate viza un dublu scop:

- să prezinte o modalitate de abordare a comunicării umane, precum şi instrumentele elaborate în vederea creării unor condiţii optime pentru o comunicare mai autentică şi mai eficientă;

- să expună perspective psihosociologică asupra acestui subiect şi să se constituie într-o iniţiere în psihologia socială.

Două mari modele de analiză a comunicării domină în prezent câmpul cercetării: un model tehnicist, provenit din abordarea şi reflecţiile cibernetice, şi un model psihosociologic rezultat al cercetărilor din domeniul psihologiei sociale.

Economia şi afacerile nu puteau face obiectul unor evoluţii diferite iar cele mai recente dezvoltări produse în sfera comunicării, prin emergenţa noilor tehnologii informatice şi de comunicaţii, scot încă o dată în evidenţă necesitatea de a comunica, rolul şi importanţa comunicării.

1. CONCEPTUL DE COMUNICARE

Potrivit Dicţionarului Limbii Române, comunicarea reprezintă, în sens primar, acţiunea de a comunica, adică de a informa, a înştiinţa, a face cunoscut.

Cea mai simplă definiţie a comunicării - şi cel mai des întâlnită - este cea de “mijloc de transmitere a ideilor”. Este însă o definiţie limitată, deoarece nu surprinde decât procesul, nu şi implicaţiile acestuia. Astfel, rămâne descoperit aspectul comportamental al fenomenului, interacţiunea directă indusă de simplul fapt al comunicării. Level&Galle (1998) subliniază caracterul de interacţiune al comunicării, definind o ca: “o întâlnire a minţilor în scopul de a transmite informaţii, de a forma convingeri, de a da naştere unor emoţii sau de a induce comportamente. (Level &Galle, 1998).

Alături de aspectele procesuale şi comportamentale prin care se caracterizează actul comunicării, trebuie menţionat şi rolul interpretării. Prin interpretare ne referim la ceea ce, în termeni comuni, numim “înţelegerea” mesajului, a ceea ce este comunicat. Interpretarea este pasul intermediar între transmiterea unui mesaj şi reacţia comportamentală indusă de acesta. Este activitatea de procesare, de punere în context a ceea ce este comunicat. În acest scop, sunt luate în considerare circumstanţele în care se situează comunicarea respectivă, normele şi valorile implicate (atât interne, personale, cât şi externe, sociale). O definiţie a comunicării ce subliniază acest aspect e cea a lui Smith (1992): “Comunicarea este procesul de trimitere, receptare şi interpretare a mesajelor, prin intermediul căruia relaţionăm unii cu alţii şi cu lumea înconjurătoare.”

Comunicarea reprezintă transmiterea sau schimbul de informaţii, semnale, mesaje sau date prin diferite mijloace - vorbire (comunicare verbală), scriere (comunicare scrisă), de la o persoană la alta (comunicarea personală) sau prin telefon, telegraf, radio sau alte canale, în cadrul unui grup sau orientată către indivizi specifici sau grupuri specifice.

Înainte de a adânci demersul găsirii unei definiţii adecvate şi comprehensive a comunicării este importantă stabilirea unei scheme a comunicării. Una dintre cele mai simple reprezentări ale actului de comunicare este cea liniară, centrată pe proces.

Primele încercări de a conceptualiza procesul de comunicare aparţin lui Lasswell care, în 1948, analizand sistemul mass-media a creat un prim mod a procesului, bazat pe răspunsurile la cinci întrebări: cine?, spune ce?, folosind ce canal?, cui- şi cu ce scop?

Lasswell a creat astfel modelul de bază al comunicării în care emiţătorul (cel care iniţiază comunicarea) creează un mesaj (o cantitate de informaţie, cuantificată folosind cuvinte, imagini, simboluri) pe care îl difuzează printr-un canal de comunicare specific către un receptor (destinatarul comunicării) urmărind producerea unui anumit efect la nivelul acestuia.