Motivarea Personalului

Capitolul 1: Definitie

Motivarea reprezintă procesul prin care angajaţii sunt direcţionaţi să lucreze în vederea atingerii obiectivelor stabilite ale organizaţiei, modul în care se realizează aceasta motivare fiind înteles în mod diferit de angajaţi datorită viziunii subiective a fiecarui individ în parte. Amenajarea si dotarea birourilor, achizitionarea unor tehnologii de lucru moderne, un salariu competitiv sau promovarea reprezinta unele din modalitatile de motivare si impulsionare, fiecare contribuind într-un anumit mod la cresterea performantelor si a satisfactiei angajatilor. Din păcate, nu toate modalităţile de motivare pot produce efecte durabile, pe termen lung.

Putem defini motivaţia ca un proces intern, individual, introspectiv,care energizează, direcţionează şi susţine un anume comportament. Motivaţia este o "forţă" personală care determină un anume comportament şi, atunci când ne referim, spre exemplu, la metoda de rotaţie a locurilor de muncă pentru motivarea angajaţilor, înţelegem activarea acestei forţe interioare.

Motivaţia este unul dintre cei doi factori ai performanţei (alături de capacităţile profesionale).

Performanţa = f (capacităţi x motivaţie)

Dacă unul dintre cei doi factori este zero, atunci performanţa este 0. Nu ajunge ca angajaţii să ştie cum trebuie sa facă, ei trebuie sa fie si motivaţi să facă eforturi pentru îndeplinirea sarcinilor de lucru.

Problema motivaţiei este interesantă pentru manageri în masura în care ei îşi pun urmatoarele întrebari:

(a) Ce îi stimuleaza pe angajaţi în îndeplinirea obiectivelor organizaţiei? (activarea comportamentului)

(b) Cum se poate obţine un anumit comportament din partea angajaţilor? (orientarea comportamentului)

(c) Cum pot fi menţinute comportamentele dezirabile ale angajaţilor? (susţinerea comportamentului)

Figura nr. 1. „Ecuaţia” generală a motivării

Pentru o mai bună înţelegere a diverselor teorii/modele cu privire la motivaţie, este oportun să explicităm trei categorii, fiecare având o anumită participare în motivarea individului, în determinarea lui „să facă sau să nu facă ceva”, în explicarea comportamentului salariatului, în înţelegerea raportului dintre individ şi grup. Este vorba despre nevoi, interese şi atitudini, sintagme cu privire la care oricine are o anumită percepţie, înţelegere şi semnificaţie principală asociată acestora.

Nevoile sunt necesităţi/trebuinţe fizice şi psihice ale unei persoane, în calitate de „animal social”, cât şi în calitate de membru al unor grupuri sociale; în calitate de salariat, individul este membru al unor echipe de management, al unor grupuri de lucru, ipostază în care el va resimţi anumite nevoi biologice şi sociale (aer, hrană, apă, afecţiune etc.). Toate teoriile motivaţionale propuse de psihologi sau alţi analişti gravitează în jurul acestui concept (noţiune), avându-se în vedere faptul că nevoile nesatisfăcute sunt energizante pentru comportamentul uman. Aşadar, vom considera că în mod obişnuit orice nevoie pe care o resimte un individ îi va induce/genera un impuls; acest impuls, la rândul lui, îi va orienta comportamentul în direcţia îndeplinirii unui scop pe care persoana îl conştientizează; ideea invocată se prezintă în figura 2.

Figura nr. 2. Locul/rolul nevoilor în „ecuaţia” motivării

Aşa cum este schematizată grafic relaţia invocată, se poate spune că există un proces oarecum ciclic între nevoi, comportament şi scop vizat, în sensul că, după îndeplinirea scopului conştientizat de persoană, survin paşi care se repetă mereu.

Interesele reprezintă preocuparea unei persoane de a obţine ceva folositor/agreabil/avantajos pentru ea însăşi; ele exprimă şi predispoziţia subiectivă a persoanei de a cunoaşte şi/sau înţelege pe cineva/ceva.