Motivarea Personalului în Cadrul unei Firme

1.1. MOTIVAŢIA

1.1.1. CONCEPTUL DE MOTIVAŢIE;

COMPONENTE; FORME

1.1.1.1. CONCEPTUL DE MOTIVAŢIE

Într-o manieră generală, motivaţia poate fi definită ca procesul de selecţie, orientare şi menţinere a comportamentului uman. Prin motivaţie se explică de ce oamenii aleg un anumit mod de acţiune, preferându-l altuia sau altora, de ce şi-l menţin uneori pe o perioadă îndelungată, chiar în condiţii nefavorabile. Încercând să explice comportamentul indivizilor în organizaţie sau în afara ei, numeroşi autori au descoperit că la baza acestuia se află anumite resorturi mai mult sau mai puţin explicite. Din această cauză, nota generală a definiţiilor date motivării vizează atât latura fizică, cât şi cea psihologică a acţiunilor fiinţei umane.

Conceptul de motivaţie este frecvent utilizat pentru a identifica şi explica:

- diferenţele de comportament ale indivizilor. Spre exemplu, în condiţii de egalitate a salariilor, performanţele individuale ale salariaţilor pot fi extrem de diferite. Aceste diferenţe se explică prin faptul că realizarea obiectivelor organizaţiei nu reprezintă o necesitate pentru toţi angajaţii;

- direcţia comportamentului. În organizaţie, unii angajaţi îşi direcţionează comportamentul pentru a obţine sursele de existenţă, în timp ce alţii urmăresc performanţe deosebite şi recunoaşterea celor din jur.

Aşadar, comportamentul uman este determinat de anumite motive, conştientizate de individ ca scopuri.

Sarcina managerului, ca element catalizator al grupului, este de a identifica şi de a activa motivele salariaţilor, de a le dirija către o muncă performantă. Acest proces este, însă, complicat şi de o mare subtilitate. Indivizii care compun o echipă sunt sensibili la diferiţi factori, care se schimbă în timp şi care pot intra chiar în conflict; ei au nevoi şi aşteptări pe care încearcă să şi le satisfacă în modurile cele mai diferite cu putinţă.

1.1.1.2. COMPONENTELE MOTIVAŢIEI

Din studiul comportamentului uman în muncă s-a ajuns la concluzia că motivaţia este alcătuită din două mari categorii de elemente: motivele şi stimulentele.

Motivele sunt resimţite ca expresie a nevoilor şi aşteptărilor umane. Ele sunt personale, interne şi, de regulă, creează anumite tensiuni.

În general, nevoile sunt resimţite ca lipsurile pe care un individ le resimte la un moment dat. Aşteptările sunt credinţele indivizilor în existenţa unor şanse ce pot fi obţinute printr-un anumit nivel al efortului şi al performanţei.

Realizarea unei motivaţii eficiente necesită cunoaşterea sistemului de nevoi şi de aşteptări al personalului. Teoreticienii admit, în general, că, deşi omul este o fiinţă extrem de complexă, iar nevoile care-l exprimă sunt foarte diferite - din punct de vedere al conţinutului ele pot fi cuprinse, totuşi, într-un tablou general. Nevoile se pot clasifica astfel:

a) nevoi fizice de bază. primare. Aceste nevoi se află la baza cerinţelor vieţii şi satisfacerea lor asigură supravieţuirea speciei umane. Virtual, aceste nevoi sunt universale printre oameni, dar intensitatea de manifestare este diferită de la un individ la altul;

b) nevoi secundare. sociale. Aceste nevoi sunt mai puţin explicite, deoarece ţin de aspiraţiile psihice şi intelectuale, de nivelul devenirii intelectuale. Multe din ele se dezvoltă la maturitate: stima de sine, simţul datoriei, autoafirmarea etc. Aceste nevoi se caracterizează prin următoarele:

- sunt extrem de variabile ca tip şi intensitate printre oameni;

- constituie rezultate ale modificărilor interioare ale individului;

- sunt stimulate de munca în grup mai curând decât de cea individuală;

- nu sunt întotdeauna conştientizate;

- sunt puternic influenţate şi condiţionate în manifestarea lor de experienţa şi mediul de muncă

- influenţează comportamentul şi performanţele umane.

În viaţa cotidiană, nevoile îmbracă forma obiectelor pe care indivizii şi le propun pentru anumite perioade: obţinerea hranei, locuinţei, prestigiului social, celebrităţii etc. Pentru a-şi realiza aceste obiective, individul este dispus să-şi asume anumite sarcini şi responsabilităţi.

În mediul organizaţional este necesară o armonizare a obiectivelor individuale cu cele ale grupului şi ale firmei. Pentru a realiza această concordanţă, managerul dispune de o serie de instrumente: material-pecuniare, limitate ca volum şi structură, ori psiho-afective, practic nelimitate şi care pun în evidenţă abilităţile managerului şi, respectiv, liderului de a utiliza eficient resursele umane.

Stimulentele sau factorii motivaţionali sunt componentele motivaţiei externe individului, deoarece fac parte din mediul de muncă creat de manager în scopul orientării şi încurajării salariaţilor spre o muncă performantă.

În funcţie de natura lor şi de posibilitatea de a îndeplini anumite categorii de nevoi, pot fi ierarhizate în:

a) stimulente economice, în care se includ: salarii, prime diverse, participarea la profit, facilităţi pentru obţinerea diverselor bunuri materiale. Cu ajutorul lor, se realizează orientarea instrumentală către muncă şi performanţă. Ele pun individul în relaţie cu “alte lucruri”,

b) factori motivaţionali intrinseci, în care se includ satisfacţii oferite de natura muncii, interesul faţă de postul ocupat, cariera, propria dezvoltare profesională. Prin aceste stimulente de natură psiho-intelectuală se poate realiza o orientare personală a individului faţă de muncă. Factorii motivaţionali intrinseci pun în relaţie individul cu “sine însuşi”;

c) factori motivaţionali relaţionali, care cuprind satisfacţiile legate de prietenie, munca în grup, dorinţa de afiliere şi de statut social. Fiind legate strict de afect, aceste stimulente pot crea o orientare relaţională a individului faţă de muncă, punându-l în legătură cu “alţi oameni”

Identificarea nevoilor individuale şi cuplarea acestora cu categoriile de stimulente care pot oferi satisfacţie angajaţilor este una din situaţiile în care se evidenţiază managementul ca artă. Motivarea corect realizată dă naştere performanţelor, dorite atât de individ, cât şi de organizaţie, generând nu numai bunăstarea individului, ci şi sentimentul de utilitate, valoare profesională, prestigiu etc.

Prin contrast, demotivaţia este situaţia caracterizată printr-o muncă de o calitate inferioară, performanţe scăzute, insatisfacţie. Starea psihică a individului se alterează, instalându-se sindromul depresiv al stresului organizaţional. Demotivaţia este generată de blocaje de ordin organizaţional sau social apărute în procesul realizării scopurilor individuale. Răspunsul individului la demotivaţie poate fi:

- pozitiv, situaţie în care individul dezvoltă un comportament activ-constructiv, de găsire a cauzei blocajului şi de eliminare a ei, ori activ-de compromis, prin substituirea obiectivului considerat prioritar cu un altul, imediat urmărit.

- negativ, materializat în frustrarea ca formă defensivă de comportament.

Formele sub care se manifestă frustrarea sunt multiple, cele mai frecvente fiind:

- agresiunea, constând în atacuri fizice sau verbale orientate spre anumite obiecte sau persoane.

- regresia - constă în promovarea unor forme de comportament infantil sau primitiv.

- fixaţia este o formă de comportament persistent, lipsit de capacitate de adaptare şi prin care se repetă acţiuni inutile sau cu rezultate negative.