Motivația și Stresul Profesional

I.Natura motivelor

Motivaţia este o stare internǎ dinamizatoare, energizatoare şi direcţionatǎ în acelaşi timp. Ea reprezintǎ ansamblul stǎrilor de necesitate care se cer satisfǎcute şi care îl împing, îl instigǎ şi îl determinǎ pe individ sǎ şi le satisfacǎ.

Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea conduitei.

La baza motivaţiei ar sta un principiu din biologie, potrivit căruia organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant, cu toate modificările de mediu. Când echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie reacţionează în vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe planul psihic prin apariţia unei trebuinţe: nevoia de hrană, de apă, de căldură etc. Trebuinţa este tocmai o trăire a unei stări de dezechilibru, provocată de obicei, de o lipsă. Ea dă naştere la tendinţe care constă într-o pornire către mişcare, către o acţiune.

Formele motivaţiei:

1. după natura stimulului motivaţional, motivaţia poate fi pozitivǎ şi negativǎ

2. după situarea sursei generatoare a motivaţiei, motivaţia poate fi intrinsecǎ şi extrinsecǎ

3. după natura trebuinţelor şi nevoilor individului, motivaţia poate fi cognitivǎ şi afectivǎ

Comportamentul motivat are o desfăşurare procesuală Frohlich considera ca el ar putea fi reprezentat ca un ciclu în trei faze:

1. semnalarea motivului;

2. punerea în acţiune a comportamentelor în vederea satisfacerii;

3. atingerea scopului.

II. Complexitatea fenomenelor motivaţionale

Un prim argument constă în natura şi specificul relaţiei dintre motivaţie şi

comportament. Motivaţia ca stare internă, se exteriorizează şi se exprimă întotdeauna prin comportament.

Complexitatea fenomenelor motivaţionale provine, în al doilea rând, din diversitatea, mobilitatea, înlănţuirea riguroasă sau doar aparentă a motivelor între ele, din trecerea de la unele la altele sau din convertirea unora în altele.

Motivele se diferenţiază între ele printr-o serie de parametri, cum ar fi: intensitatea, durata, gradul de conştientizare, realismul lor, ponderea lor, corelaţia lor etc.

Toate aceste trăsături permit ca la un moment dat să se stabilească şi să funcţioneze la un individ o adevărată configuraţie sau constelaţie motivaţională, care este atât de dinamică, de mobilă, încât este aproape imposibil de surprins într-un chip cu adevărat autentic.

În al treilea rând, complexitatea fenomenelor motivaţionale provine şi din diferenţele enorme ce există între indivizi nu numai pe direcţia naturii şi structurii motivaţiei, ci şi pe cea a funcţionalităţii ei concrete, a modalităţilor de satisfacere a ei.

La unii oameni, satisfacerea trebuinţelor este însoţită de stingerea lor, în timp ce la alţii trebuinţa satisfăcută duce la apariţia altora de acelaşi tip sau de alte tipuri.

Complexitatea fenomenelor motivaţionale provine, în al patrulea rând, dintr-o caracteristică inedită a formelor şi structurilor motivaţionale, mai puţin sau chiar deloc întâlnită la alte forme şi structuri psihice, şi anume din dihotomizarea lor. Formele şi structurilor motivaţionale se grupează în perechi polare. Astfel, există o motivaţie pozitivă şi o motivaţie negativă, o motivaţie extrinsecă şi alta intrinsecă, o motivaţie cognitivă şi una afectivă.

În al cincilea rând, complexitatea fenomenelor motivaţionale se datorează intrării în funcţiune a unui alt fenomen inedit: raţionalizarea posterioară a comportamentelor. Nu rare sunt situaţiile în care oamenii sunt puşi în situaţia de a explica de ce s-au comportat într-un fel sau altul. Atunci apare tendinţa de a inventa argumente plauzibile, credibile, raţionale. O asemenea tendinţă este cu atât mai mare cu cât comportamentele comise sunt reprobabile, în dezacord cu normele comportamentale unanim acceptate.

În al şaselea rând, complexitatea fenomenelor motivaţionale este evidenţiată de o dificultate metodologică ce apare în investigarea şi mai ales în măsurarea motivaţiei. Metodele şi instrumentele de investigare în domeniul motivaţiei sunt extrem de limitate. În studiul motivaţiei, aproape singurul mijloc la care se recurge este cel al studierii reacţiilor verbale ale subiectului. Nu întotdeauna există o concordanţă între starea autentică motivaţională şi exprimarea ei verbală. Rezultă că în cele mai multe situaţii nu vom avea o certitudine deplină că în starea internă motivaţională şi exprimarea ei verbală există o coincidenţă deplină. Chiar dacă psihologia a făcut eforturi serioase pentru depăşirea acestei dificultăţi, ea este încă mai departe de a ajunge la obiectivitatea şi validitatea unor instrumente folosite în măsurarea altor procese şi însuşiri psihice.

Cele câteva argumente care demonstrează fenomenele motivaţionale susţin ideea potrivit căreia motivaţia este şi rămâne cheia înţelegerii şi explicării comportamentului uman.

III. Motivaţia în muncă

Marea majoritate a psihologilor cred că motivaţia oamenilor pentru a munci este elementul psihologic esenţial care asigură reuşita activităţii.

Pe de altă parte, există psihologi care se întreabă dacă afirmaţia potrivit căreia motivaţia constituie factorul determinant al activităţii de muncă este integral sau doar parţial adevărată.

Adeseori se merge mai departe, raţionându-se că din moment ce pentru o mare parte a populaţiei munca a încetat chiar să mai fie coloana vertebrală a identităţii lor profesionale şi existenţiale, putându-se trăi bine şi fără muncă, motivaţia si-a pierdut mult din importanţă.

Ambele poziţii sunt la fel de îndreptăţite, chiar dacă par a fi, cel puţin la prima vedere, contradictorii. În această aparent contradicţie îşi are originea nevoia de a întreprinde demersuri teoretice şi investigaţii practice aprofundate asupra adevăratului rol al motivaţiei în activităţile de muncă.

III.1. Politici motivaţionale

În cadrul organizaţiilor, motivaţia a fost mereu legată de modalitatea prin care oamenii sunt determinaţi să muncească mai mult şi mai bine. Motivaţia este strâns legată de ideea de întărire şi de recompensă, dar si de aceea de pedeapsă.

Politicile motivaţionale sunt măsuri ce vizează recompensarea sau întărirea comportamentelor dezirabile şi reducerea celor indezirabile prin apelul la o serie de măsuri punitive. Orice politică vizează atingerea unui anumit obiectiv. Obiectivele ce pot fi alese sunt: bunăstarea materială a angajaţilor, autonomia de acţiune, dezvoltarea personală şi profesională, aprecierea muncii depuse, satisfacţia resimţită la locul de muncă. Aceste obiective sunt alese după o analiză atentă a situaţiei organizaţiei, a pieţei în care compania îşi desfăşoară activitatea şi a resurselor umane avute la dispoziţie. Toate aceste obiective specifice au drept factor supraordonat creşterea performanţei în muncă a angajaţilor, element de bază în definirea succesului unei organizaţii.

Politicile motivaţionale trebuie corelate şi cu celelalte politici ale organizaţiei, ce depăşesc sfera motivaţională. Astfel, o politică motivaţională constând în stimularea materială a angajaţilor prin creşterea salariului sau a pachetului de beneficii poate veni în contradicţie cu politica companiei de reducere a costurilor pentru a putea introduce pe piaţă produse la preţuri competitive, mai scăzute decât cele ale concurenţei.

În consecinţă, orice politică motivaţională nu trebuie gândită în mod izolat, prin avantajele şi dezavantajele directe rezultate în urma implementării, ci trebuie analizată sistemic, luând în calcul impactul politicii respective asupra celorlalte politici ale organizaţiei. Analiza nu se va rezuma doar la un orizont temporal imediat, ci va pune în discuţie consecinţele politicii pe termen mediu şi lung.

În dinamica politicilor din cadrul unei organizaţii orientate spre profit, aspectele economice au o poziţie prioritară. De aceea, rolul psihologului sau al altor specialişti implicaţi în analiza, elaborarea, implementarea şi evaluarea politicilor motivaţionale va fi acela de a găsi soluţii care să nu afecteze interesele economice ale organizaţiei.