Norme și legislații privind amenajările interioare

1. Prezentare generală

Amenajările interioare se împart în: amenajări interioare rezidenţiale şi amenajări interioare non-rezidenţiale, din prima categorie fac parte interioarele locuinţelor, fie că este vorba de apartamente sau case. Din a două categorie fac parte spaţiile și clădirile publice, precum sălile de concert, băncile, birourile, teatrele, restaurantele, hotelurile sau bisericile. Amenajările interioare au rolul de a realiza un mediu ambiant plăcut folosindu-se de un numar mare de componente, inclusiv surse de lumină, culori vii sau din contra șterse, materiale textile, podele, gresii și finisaje pentru pereți, scafe, tavane false, oglinzi, sticlă, cărămidă aparenţă, lemn sau chiar mătasea.

Scurt istoric al amenajărilor interioare

Nevoia şi dorinţa omului încă din cele mai vechi timpuri de a-şi îmbunătăţi și înfrumuseţa locuinţa şi mediul înconjurător este la fel de veche că însăşi rasa umană, pe Terra manifestându-se de-a lungul istoriei într-o asemenea măsură încât se poate vorbi de un adevărat istoric al amenajărilor interioare. Începuturile amenajărilor interioare au apărut odată cu desenele de pe pereții peşterilor ce indică dorinţa oamenilor din comună primitivă de aşi îmbunătăţii şi înfrumuseţa locul de trăi. Mărturiile istorice privind civilizaţiile străvechi din Mesopotamia şi Palestina demonstrează că aceste schimbări se gaseau pe un plan ascendent, folosindu-se încă de pe atunci elemente de bază în dezvoltarea și organizarea spaţiului de locuit.

Primii care au început să dezvolte amenajările interioare au fost vechii egipteni prin atenţia deosebită acordată decoraţiunilor și culorilor care le ornau spaţiul de locuit. și în China au fost descoperite artefacte arheologice ce demonstrează că în viaţă de zi cu zi frumuseţea locuinţei era un scop în sine, care evidenţializa statutul social și material al proprietarului. Încă de la începuturile civilizaţiei occidentale, reprezentată prin Grecia antică, preocuparea pentru decorarea și amenajarea spaţiului interior a început să devină o disciplină specifică, cu toate că la început amenajările interioare erau accesibile doar celor foarte bogaţi.

Românii au asimilat și imitat cultură elena în ceea ce priveşte amenajările interioare, fiind cu adevărat fascinaţi de posibilităţile aproape nelimitate de a controla şi îmbunătăţi mediul de trăi. Aceştia au adus modificări majore în amenajarea spaţiului de locuit, dezvoltând un stil clasic ce a avut o influenţă covârşitoare asupra gustului şi ideilor occidentale de-a lungul istoriei. Culturile orientale, mai ales cele din India, China sau Japonia au influenţat dezvoltarea amenajărilor occidentale, însă într-o măsură mult mai redusă.

Putem vorbii despre apariţia zorilor în ceea ce priveşte amenajările interioare moderne europene din Evul Mediu în jurul secolului V când în perioada medievală mare parte din populaţie locuia în case improvizate, care nu ofereau decât un adăpost fără confort, însă nobilimea trăiea în castelele care au început să devină adevărate opere de artă. În perioada Cruciadelor au început să fie folosite covoare aduse din Orient, care însă erau foarte scumpe pentru majoritatea locuitorilor. Cei care îşi permiteau foloseau covoarele şi la împodobirea pereților, o idee inspirată din obiceiul normanzilor de a-şi acoperi pereții cu tapiserii.

Nevoia de protecţie în faţă frigului şi a umezelii a dus la apariţia izolării pereților, izolaţie ce era realizată la început doar din pământ, iar mai apoi din tencuială, care ulterior a început să fie utilizată pentru realizarea diferitelor decoraţiuni.

Începând cu secolul XIV are loc apariţia unei clase de mijloc, ce era formata în principal din negustori s-a simţit nevoia unor locuinţe mai confortabile adaptate cerinţelor vieţii cotidiene, dezvoltându-se astfel vila gotică și château-ul francez, şi clădirile cu două-trei etaje în oraşe ce aveau în componentă sufragerii, bucătării, dormitoare și cămări sau spaţii de depozitare. Primele locuinţe cu două sau trei etaje au fost construite în secolul al XIII-lea în Anglia, Italia și Franţa.

La începutul secolului XV tapiseriile au început să fie folosite tot mai mult pentru decorarea pereților sau pentru a împărţi camerele mari. Tot acum încep să fie utilizate şi perdelele pentru ferestre, ce aveau rolul de a înlocui vechile obloane din lemn.