Ocuparea forței de muncă

CAPITOLUL I

POLITICI DE OCUPARE A FORŢEI DE MUNCĂ –

MOMENTUL DE COTITURĂ

I.1.CONTEXTUL EUROPEAN AL SCHIMBĂRII DE STRATEGIE

În primii ani după 1990, unul dintre motivele care au stat la baza unei noi abordări a problemei ocupării forţei de muncă l-a reprezentat conştientizarea faptului că problemele sociale şi economice apărute după crizele petrolului din decadele anterioare şi crizele monetare de la începutul anilor 90 se datorau chiar statelor europene. În timp ce integrarea europeană s-a accelerat în mai multe domenii, Uniunea nu avea nici suficiente instrumente şi nici strategii coerente pentru a face faţă şocurilor macroeconomice. Totodată, nu existau suficiente planuri pe termen lung pentru a preveni şi pentru a face faţă nivelurilor ridicate de şomaj care urmau să se transforme într-un şomaj de lungă durată (long-term unemployment) şi în alte probleme importante pentru piaţa forţei de muncă. Problemele structurale nu erau numai rezultatul creşterii şomajului, a fricii produse de globalizare sau a competiţiei făcute de produsele lumii a treia, ele erau de asemenea rezultatul unor greşeli ale politicii proprii. („home-made policy mistakes”).

Strategia Europeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă a reprezentat răspunsul la această criză a politicilor sociale. Modelul social european al acelui moment (statul bunăstării – welfare state) nu mai era de actualitate, dând naştere unor probleme acute, dintre care se evidenţia creşterea dramatică a şomajului. Modelul social european în variatele sale versiuni naţionale era sub ameninţare.

Pe fondul recunoaşterii nevoii de schimbare, reformatorii au identificat două provocări. Prima provenea din multitudinea şi magnitudinea sarcinilor care trebuiau realizate: era clar că strategiile existente pentru combaterea şomajului nu erau suficiente şi schimbări semnificative ale modelului social european trebuiau să aibă loc. A doua provocare deriva din limitele metodelor guvernării existente: în timp ce devenea evident că şomajul era o problemă comună care cerea un răspuns la nivel european, nu exista nici un mecanism la nivelul UE care să rezolve probleme de această natură. Mai mult, exista în schimb, o rezistenţă substanţială la politica de europenizare a ocupării forţei de muncă.

La mijlocul anilor ‘90, Europa trebuia să facă faţă nivelelor foarte ridicate ale şomajului care atinsese cote nemaiîntâlnite din anii ‘30: media UE era mai mare de 10%, iar unele ţări depăşeau cu mult această cifră. Devenise clar că strategiile anterioare pentru ocuparea forţei de muncă erau depăşite. Măsurile pentru contracararea şomajului care păreau că au funcţionat în trecut, de exemplu încurajarea pensionării anticipate, s-au dovedit a fi greu de susţinut şi, de aceea, noi măsuri urgente pentru reducerea şomajul se impuneau. Mai mult, reformatorii au văzut că era necesar să meargă dincolo de schemele pentru crearea locurilor de muncă pe termen scurt. Dacă intenţia era de a păstra valorile centrale ale Modelului Social European, ei trebuiau să adapteze politicile relaţionale industriale la o forţă de muncă schimbată, să recalibreze politicile statului bunăstării şi să absoarbă şocurile externe.

Modelul Social European a fost conceput şi menit să slujească societatea altor timpuri. Sistemele tradiţionale europene în privinţa relaţiilor industriale au fost organizate astfel încât să protejeze forţa de muncă majoritar masculină, de obicei angajată cu normă întreagă şi la o singură companie pentru toată viaţa. În acea perioadă însă, femeile intrau pe piaţa forţei de muncă în număr din ce în ce mai mare, cererea de aptitudini se schimbase, iar angajaţii trebuiau să facă faţă nevoii de a-şi reînnoi aptitudinile mult mai des. Totodată, în contextul unei economii volatile, angajaţii trebuiau să fie capabili să se mute de la o firmă la alta mult mai uşor, fără a pierde beneficiile sociale. Exista o creştere constantă a cererii şi ofertei pentru munca part-time. Totodată, devenise clar faptul că politicile vizând pensiile şi veniturile trebuiau modificate pentru a face faţă unei populaţii în proces de îmbătrânire şi impactului negativ pe care finanţarea statului bunăstării îl avea asupra ocupării forţei de muncă.

În plus, Europa trebuia să găsească moduri de a rezista potenţialelor şocuri externe care însoţesc globalizarea şi crearea pieţei unice. Multora le-a fost frică că aceste şocuri „gemene” ar putea eroda Modelul Social European. Aceştia au realizat că piaţa unică din Europa şi integrarea economiei globale ar putea porni o cursă în privinţa bazei standardelor în muncă şi ar putea secătui capacitatea fiscală a naţiunilor privite individual. Toate aceste provocări au apărut într-o perioadă de creştere economică lentă, când majoritatea statelor se confruntau cu severe constrângeri bugetare determinate de constituirea uniunii monetare, şi într-un mediu politic în care oponenţii Modelului european propuneau reducerea beneficiilor sociale şi a măsurilor de protecţie socială.

I.2.GLOBALIZAREA POLITICILOR SOCIALE –

O PRIVIRE DE ANSAMBLU

Dincolo de influenţa factorilor specifici europeni, nevoia de schimbare a politicilor de ocupare a forţei de muncă în Uniunea Europeană a fost şi rezultatul acţiunii unor factori cu implicaţii la nivel mondial. Dintre aceştia cel mai important a fost procesul de globalizare, privit atât ca întreg, cât şi în latura sa socială.